O să închei astăzi descrierea caznelor prin care am trecut să-mi găsesc primul job în Canada.
Când i-am înmânat lui Louis preavizul de demisie s-a înroșit și basca ce o avea pe cap. M-a invitat să luăm masa de prânz împreună.
Atunci am aflat cât de puțin ținea pentru el, aproape toți banii mergeau pentru companie sau plata datoriilor. Cei doi asociați au preluat frânele, cu aventurierul Bruno trăgând sforile în companie, iar celălalt se ocupa de aducerea de noi contracte, renunțând la cei doi englezi (care se ocupau cu marketing) pentru că cereau monstruos de mulți bani pentru serviciile lor. Sănătatea lui Louis nu-i mai permitea senzații tari.
Louis mi-a spus că-mi dublează salariul dacă rămân la el în companie, dar eu nu am dat înapoi, deja am semnat documentele de angajare la noua companie.
La plecare i-am cerut lui Bruno o recomandare scrisă în engleză, pe care el mi-a dat­-o, și a fost foarte măgulitoare. Mi-a folosit să-mi găsesc primul job din Toronto când ne-am mutat acolo.
Câțiva ani mai târziu compania lui Louis a fost vândută, înghițită de un super-conglomerat, iar aplicația la care am lucrat eu a ajuns una printre miile de aplicații pe care o astfel de multinațională le are. Și probabil nimeni nu-și mai aduce aminte prin tot ce a trecut inițiatorul ei, Louis, cu infarcturi, emoțiile prin care a trecut când era la un pas de faliment, zi și noapte conectat la problemele care veneau într-una. Eu îmi amintesc de Louis pentru că a fost primul meu job.
Cu banii care i-au rămas Louis s-a putut retrage la pensie, dar nu așa cum ar fi meritat. Cred că ar fi ieșit mult mai bine pentru el dacă rămânea funcționar la spital.
Cât despre mine, am lucrat pentru 14 companii până la pensionare în august 2022, și am fos martor la multe alte evenimente care definesc lumea “capitalismului sălbatic” în care, așa cum știe toată lumea, nu există sentimente, doar interese.
Dar acum când trag linia pot să spun că nu a fost rău căci am știut unde îmi este locul. Iar acum trebuie să mă concentrez la traducerea cărții “Aceste vieți”, care este despre Romania secolului XX așa cum am cunoscut-o de la familie, vecini, sau pe pielea mea.
In pauze o să mai scriu despre pățaniile mele in Canada.
Pa,
Eliade

​Inceputuri în Canada – Partea 3

O să încep cu sfârșitul, cum arăta compania lui Louis după un an și jumătate de când m-a angajat, în momentul când eu am demisionat ca să plec la JOB-ul 2 din Canada.
Compania avea 11 angajați permanent și doi plătiți cu ora (o oră erau plătiți cât salariul meu pe o lună, și pe bună dreptate căci ei aduceau business-ul). Compania avea contracte ferme cu spitale, cabinete medicale și unul foarte-foarte (o pagină întreagă de foarte) lucrativ cu gigantul farmaceutic Glaxo. Louis și-a plătit datoria la bancă și a început să ramburseze la guvern cele 2 milioane primite cu trei ani în urmă.
Cei care l-au scos din rahat a fost chinezu și cu mine, cu aportul considerabil a lui Lili, care făcea controlul de calitate a aplicațiilor pe care le dezvoltam noi doi în Delphi. Aplicația in C++ a lui Tony și-a pierdut încet-încet din importanță pâna când nu a mai fost folosită de loc, și Tony a trebuit să plece.
Din cei 13 care lucrau pentru Louis doar 2 erau quebecoși, Louis (proprietarul) și Lili (secretara), care între noi fie vorba erau cei mai simpatici din muzeul acela de italieni, irlandezi, est-europeni și englezi (cei doi plătiți monstruos de gras). Dar cel mai bun dintre toți era un român (vă rog să nu aplaudați, mi-am făcut doar datoria pentru care eram plătit.)
Și acum despre începutul lucrului la compania lui Louis, care a fost clară ca noroiul…
Cam așa a fost discuția mea cu chinezu în prima zi de lucru. L-am întrebat de când lucrează în companie.
- Două săptămâni.
Din moment ce era de presupus ca amândoi să știm C++ și Delphi, primele mele întrebări nu putea fi decât,
- Ști C++ ?
- Nu.
- Ști Delphi?
- Nu.
- Cum îi spunem asta lui Louis? am întrebat cu ochii ieșiți din orbite.
Mă întrebam dacă idea lui Louis da a angaja oameni cu performanțe școlare (nu programatori cu experiență) a fost bună. Eu aveam un curs la un colegiu în Montreal (care nu avea nimic de a face cu C++ și Delphi) și chinezu un doctorat în paleontologie.
– Taci din gură și faci ce poți, a zis chinezu. Deocamdată Louis se bazează pe aplicația lui Tony.
Idea era simplă. Trebuia să transferăm datele din aplicația lui Tony (baza lui de date era Access) în cea pe care o foloseam noi (Interbase). Apoi cu ajutorul lui Lili (care ne arăta ecranele din aplicația lui Tony) să facem același lucru, fără a trebui să înțe;egem codul lui. Era ca și cum i-am fi furat idea, dar de fapt asta ni se cerea.
Mi-a trebuit o săptămână sa pun pe ecran un buton si un textbox în care să aduc date din baza de date apăsând pe buton. După ce am înțeles cum comunică o aplicație Delphi cu datele, totul a început să meargă ca pe roate de parcă m-am născut cu Delphi în sânge, programat genetic să scriu aplicații.
O vorbă despre Lili. Lili era absolventă a școlii de arte teatrale, dar mi-a spus că nu a căutat roluri la teatru sau film căci ar fi trebuit să se prostitueze chiar și pentru roluri minore. Iar la companie s-a dovedit foarte utilă, nu doar ca secretară și controlor de calitate, ci era și vocea la partea vorbită a aplicației, căci chestionarul pentru bolnavii de astm putea fi completat și la telefon, nu doar la calculator. Dar Lili avea un obicei care mă zăpăcea. De câte ori mai terminam o parte din aplicație, mă strângea în brațe (și avea o înainare proeminentă) iar eu stăteam țeapăn ca un băț uscat, roșu ca sfecla, căci nu știam ce să fac. O amuza teribil fâstâceala mea. Oricum, Lili, chinezu și cu mine eram o echpă ce mergea brici.
Odată cu semnarea de noi contracte echipa s-a mărit cu suport tehnic, noi programatori, analiști care știau mediul medical și ne spuneau exact ce trebuia dezvoltat.
Louis era emoționat la lacrimi și îi tremurau mâinile când punea și el mâna pe tastatură. Câteodată mă trăgea de o parte, își punea mâinile pe chelie, și zicea cu vocea tremurândă,
- Nu știu dacă o să mă descurc cu creșterea asta fenomenală.
Louis voia să fim prieteni. M-a invitat la el acasă și mi-a spus să-mi aduc și băiatul cel mare, 12 ani, căci avea și el un băiat de aceeși vârstă. Dar băiatul meu a rezolvat problema vizitelor în mai puțin de o oră când i-a dat doi pumni în gură băiatului lui Louis.
Ȋn drum spre casă mi-a spus că băiatul lui Louis merita pumnii pentru că era un îngânfat mofturos.
Vizitele au încetat, dar Louis mă răsfăța la servici crescându-mi salarul la fiecare câteva luni. Oricum, salariul inițial a fost foarte jos, doar un pic peste salariul de supraviețuire, la fel ca ajutorul social.
La un moment dat Louis a angajat pe Bruno, ca să-l ajute la management. Bruno era un aventurier, deștept, ambițios, știa administrație, business, programare, și avea mulți bani. A pus pe masa lui Louis destul bani cu târgul să fie parteneri. M-am înțeles bine cu Bruno, dar omul era uns cu toate alifiile și nu știam ce are în cap.
La puțin timp a mai apărut un partener de afaceri, care înainte fusese un vicepreședinte la o multinațională.
Am înțeles că era timpul să plec, și o să explic in postarea următoare de ce, și ce s-a întâmplat până la urmă cu compania lui Louis.
Cum s-a terminat cu primul job? Vezi link-ul urmator:
https://www.eliademoldovan.com/romanian/primul-job-epilogue
​
​

Continui acum periplul meu în căutarea unui job în Montreal.
 
Eram înarmat cu o diplomă obținută la College de Maisonnueve și după un an de școlarizare știam franceza acceptabil. Dar la interviurile care au urmat aveam eșec după eșec. De câteva ori când mi-am dat seama că am pirdut interviul am întrebat câți au aplicat pentru poziția aceea. Răspunsul era ceva de genul 500-600-700 de cereri pentru interviu pentru acea poziție.
Motivul îl ghiceam. După războiul rece economia a intrat în recesie și cel mai mult a suferit industria militară care s-a atrofiat și mulți specialiști îsi căutau un nou loc de muncă. Ȋn plus, Canada și-a deschis larg brațele pentru emigranții din Europa de Est (pe care îi vedea ca un potențial de viitor), și dacă erau în Montreal 1000-2000 de disperați care trimiteau resume-urile la toate anunțurile din ziare cu poziții tehnice (ca și mine de altfel) se putea explica competiția.
Timpul trecea, zilele s-au transformat în săptămâni, apoi luni, și ne-am terminat banii.
Așa că am cerut un interviu la un reprezentant guvernamental să cerem ajutor financiar. Acolo am explicat și despre eforturile mele. Ajutorul ne-a fost acordat, și în plus, agentul de la ghișeu mi-a dat o recomandare în care scria că acea companie care îmi va oferi primul job va fi scutită de impozit cu suma ce reprezenta salariul meu pe primii doi ani în companie (sau cât aș fi stat acolo).
Dar eșecurile cu găsirea unui job continuau. Până intr-o zi la începutul lui 1995 când a fost ziua mea norocoasă.
O să descriu mai întăi ce era cu compania aceea.
Era o companie mică de 6 angajați, 4 programatori, secretara (Lili) și propritarul, Louis. Louis a fost funcționar într-un spital și a obținut de la guvern 2 millioane de dolari ajutor să-și facă companie ca să dezvolte o applicație pentru bolnavii de astmă. Aplicația trebuia să fie un fel de chestionar, și trebuia să stocheze rezultatele într-o bază de date. Guvernul din Quebec făcea eforturi disperate să ajute întreprinzătorii autohtoni, Quebecoși (cinstit, nu cu prea mare succes, aviz amatorilor).
Louis a angajat pe cei mai “tari” programatori din Montreal. Apropo, toți erau Quebecoși neaoși, dar erau niște păcălici, însă Louis nu avea cum să-i verifice căci habar nu avea de informatică. Cele 2 milioane s-au terminat în doi ani, cu salarii, plata chiriei, plăți către spitale să obțină date, etc. Dar aplicația nu era gata, programatorii au spus că mai au nevoie de două luni. Tot ce făceau ei era să stocheze (manual!!!) datele în EXCEL (cu dubluri și date lipsă, un gunoi).
 Louis a făcut un înprumut la bancă să acopere cheltuielile, punând gaj casa lui.
După cele 2 luni, toți cei patru programatori și-au dat demisia, lăsându-le pe masa secretarei. Ȋn ziua aceea când Lili a venit la birou a văzut demisiile, și când a apărut și Louis ceva mai târziu, i le-a arătat. Louis a făcut infarct pe loc.
După o lună s-a întors, dar văzând biroul gol, deși știa ce-l așteaptă, a făcut un mini-infarct.
Din momentul acela și-a zis că nu mai angajează auto-declarații cei mai “tari” programatori din oraș, ci pe cei care dovedesc că au școlarizare bună, și, gândesc eu, să nu fie Quebecoși. A angajat un italian, Tony, care a început să scrie aplicația în C++ (limbaj puternic, dar un adevărat coșmar pentru programatori). Tony nu mai găsea pe nimeni altcineva să știe C++ (Louis nu înțelegea nimic oricum), așa că a angajat un chinez cu un doctorat in paleontologie care a învățat progamare când și-a pus teza pe calculator, apoi pe internet.
Le mai trebuia un programator.
Cănd m-a chemat pe mine la interviu Tony nu era acolo, așa că Louis a fost cel cu care am vorbit. Mi-a spus că m-a chemat la interviu pentru că i-a plăcut insistența mea, a primit de la mine șapte rezume-uri. Bineînțeles că nu i-am spus că dacă ar fi avut 100 anunțuri în ziar ar fi primit 100 de rezume-uri de la mine, căci nu mai țineam socoteala cui trimiteam.
Mi-a cerut să-i arăt diplomele. Diploma și notele din Romania nu l-au impresionat (cu toate că erau mulți 10 pe acolo), dar i-a plăcut mult diploma de la colegiul din Montreal și notele de pe ea.
- Ce altceva poți să-mi spui ca să mă convingi? a întrebat Louis.
Evident nu era ceva tehnic. Am scos recomandarea cu beneficiile financiare (acea care îl scutea de impozite în valoarea salariului plătit mie) semnată de un angajat al guvernului. Asta l-a convins. Nu era doar avantajul financiar, ci și dovada că aveam suportul guvernului, deci nu un bandit.
- Bine, așteaptă, a zis.
S-a întors după un minut cu o cutie cu 20 diskete. 10 erau numerotate și aveau aplicația lui Toni în C++.
- Tony mi-a zia că trebuie făcut un kit de instalare, a spus Louis. Cele numerotate sunt aplicația lui Tony, iar pe cele 10 diskete goale să faci kitul de instalare. Vino peste o săptămână cu kitul făcut.
Am făcut rost de aplicația Microsoft să facă așa ceva (nu-mi amintesc cum se numea). Mai trebuie să spun că a fost piratată? Ca să scurtez povestea, spun doar că am reușit să fac kitul la timp.
La a doua vizită la companie mă aștepta Tony.
A luat kitul și l-a dat lui Lili să-l încerce, de fapt, era cea mai bună verificare. Dacă kitul era bun, oricine putea face instalarea, intruducând disketă după disketă, de la 1 la 10. Kitul a mers foarte bine, Lili m-a bătut pe umăr.
Tony a zis:
- Ști C++ ?
Cu Tony nu mergeau păcăleli, o singură întrebare era de ajuns să afle că nu știam nimic de C++. Apropo, pentru kitul pe care l-am făcut nu trebuia să știu codul aplicației.
- Nu, am spus încet, ca să nu audă Louis din birouul lui.
- Vrem să mutăm aplicația in Delphi, a continuat Tony. Ști Delphi?
Del cum? Era prima dată când auzeam de Delphi. Am mârîit printre dinți:
- Nu, dar învăț repede.
Tony m-a angajat. Am trecut de filtrul lui Louis cu o săptămână în urmă, am reușit să fac kitul, și el nu avea timp și chef să-și piardă timpul cu interviuri.
Problema mea era că de a doua zi trebuia să știu C++ și Delphi, ceea ce era imposibil chiar dacă eram deștept cât 10 Einstein. Cu Tony aveam senzația că pot să mă descurc, mi-ar fi dat timp să învăț. El era foarte priceput, dar un mucalit, lucra de acasă și venea la servici numai cănd avea chef să se plimbe prin centrul Montreal-ului sau să-i dea lui Lili încă o parte din aplicație pe care ea să o testeze. Lili era cea care apăsa pe butoane să vadă daca aplicția crapă pe undeva.
Cum era însă cu chinezu’ Lin? El trebuia să fie acel care trebuia să facă tranziția la Delphi.
​Continuarea:
https://www.eliademoldovan.com/romanian/inceputuri-in-canada-partea-3
​

​Am plecat din Romania în 1993 la Montreal, provincia Quebec, Canada, unde limba oficială era franceza. Motivul era că soția știa franceză(nu știa nimic în engleză), iar eu aveam ceva habar de franceză. La școală am făcut engleză iar la liceu am studiat și rusa (nu aveam pile pentru clasa de franceză). Dar tata ne-a obligat (pe mine și fratele meu) să învățăm franceza dintr-o carte, “Ȋnvățați limba franceză fără profesor”, și tata nu glumea niciodată cu lucruri de-astea.
A durat un an până la îndeplinirea tuturor formalităților de emigrare, timp în care acea carte a fost singura mea lectură. Avem un carnețel unde în fiecare zi notam cuvintele pe care trebuia să le învăț. De câteva ori era să mă calce mașinile, căci conversația în franceză din capul meu era mai importantă decât ce se întâmpla pe stradă.
Am vândut apartamentul pentru 10.000 dolari, am încărcat tot ce puteam duce în șapte geamantane și am cumpărat bilet (fără opțiune de întoarcere) la Montreal.
Aveam un număr de telefon de la un coleg de la Electrotehnica care a ajuns acolo cu câteva luni înainte. El ne-a dat un număr de telefon de la un adminstrator de clădire, român emigrat acolo de mulți ani, venit din Israel. Așa ne-am găsit cazare.
Apartamentul era frumos, foarte curat, două camere și sufragerie, dar nemobilat. Am cheltuit 2.000 dolari să cumparăm de la vechituri ceva mobilă și un televizor.
Ce am înțeles în prima zi în Canada este că de fapt, nu înțelegeam absolut de loc ce vorbeau oamenii ăia in accentul lor francez din Quebec. Zero. Comparația care îmi venea în minte este despre cineva care a învățat românește undeva în lumea mare ca să se desurce în Romania, dar aterizează într-un sat din Transilvania (îi dă tătă mninunea da’ io știu ce zîc).
Soția mai pricepea ceva, și completa restul, vorba aia, “surdul nu aude bine dar le potrivește”.
După o lună am început să înțeleg Quebecoasa, dar banii se epuizau rapid, trebuia să ne descurcăm câteva luni fară ajutor (cred că 3 luni) înainte de a primi ajutor social. Banii ar fi ajuns acele luni fără să cerșim ajutor înainte de termen, dar era la limită.
Notă: un an după sosirea noastră cerința s-a schimbat și emigranții trebuiau să arate dovada că pot să supraviețuiască un an înainte să ceară ajutor social dacă nu-și găseau de lucru.
Soția s-a înscris la examene de recunoaștere a licenței de farmacist care ar fi durat un an, așa că greul era pe mine, iar eu eram complet debusolat.
Aproape de locuința noastră era un centru comunitar cu o bibliotecă publică, și acolo am depistat și un mic birou guvernamental. Ȋntr-o zi am intrat în birou ca să cer lămuriri cum aș putea să-mi găsesc de lucru. Aveam tot timpul la mine documentul de emigrare.
Funcționara era o tinerică de douăzeci și ceva de ani, frumușică foc, care zâmbea tot timpul. Mi-a pecetluit soarta în Canada, și nu i-am uitat nicidată numele, nici acum după 30 de ani, cu toate că nu l-am notat nicăieri, Emanuelle Marchant.
Emanuelle s-a uitat la documentul pe care l-am pus pe birou.
Conversația care a urmat a fost cu poticniri, dar voi descrie esnțialul.
– Ce ști să faci?
La Electrotehnica am lucrat ca inginer electronist, apoi la Centrul de calcul de la Comerț ca inginer hardware.
– Eu sunt inginer electronist.
– Ști programare?
Deci nu o interesa deloc ce-am zis. Singura programare pe care o știam era că am scris în limbaj mașină programe de test pentru Independent și Coral, calculatoare de care nimeni nu a auzit vreodată în Canada. Ȋn plus, era o nevoie acută de programatori în Canada atunci, iar experiența de inginer pe care o aveam nu mă ajuta la nimic.
– Un pic de Macro, am zis.
- Aha. Deci ești programator.
- Nu chiar.
A ignorat din nou ce-am zis. Și nu din cauza accentului meu, ci pentru că avea planul ei.
- Uite, pentru programatori este un curs de actualizare le terminologia franceză la College de Maisonneuve.
Pur și simplu nu am putut să o contrazic. Se uita la mine ca și cum ar fi vrut să-mi zică, “ia oferta mea prostule, nu te codi.”
Așa că, m-am prezentat la colegiu cu trimiterea lui Emanuelle.
Acolo un profesor care intervieva candidații pentru curs, m-a întrebat,
- Ce limbaje ști?
- Macro.
- dBase?
Ȋn minte mi-a venit Emanuelle, care știa desigur ce este acel program și totuși  m-a trimis acolo.
– Un pic, am zis.
 – Săptămâna viitoare este un curs de 5 zile pentru dBase și macrouri în EXCEL urmat de un examen. Dacă-l treci urmezi un curs de nouă luni (un an școlar), pentru actualizare în aplicații de birou și dBase.
M-a durut sufletul să dau 1.200 dolari pentru un calculator vechi ca să instalez dBase și EXCEL pe el (piratate, bine-înțeles). Dar asta era o șansă de care trebuia să țin cu dinții. În plus, dacă intram la curs, eram plătit de guvern ca să-l urmez, cam cât ar fi fost ajutorul social, adică aveam destul să trăim fără să cheltuim din banii noștri. Lucram la calculator zi și noapte, dar am trecut acel examen după săptămâna de pregătire.
In acele nouă luni cât a durat cursul învațam tot timpul, iar în weekend stăteam și nopțile la calculator. Mi-am luat examenele finale cu o medie de 95% (care in România ar însemna 9.5).
Oricât ar părea de ciudat, ceea ce a urmat după curs a fost mult mai greu decât ce am îndurat până în acel moment. Cel puțin în acele nouă luni la College de Maisonnueve știam ce aveam de făcut. Guvernul ajuta emigranții, dar principiul era “dacă vrei să înveți un copil să înnoate, aruncă-l în apă”. Si vă spun că apa era rece ghiață.

Continuarea:
https://www.eliademoldovan.com/romanian/primul-job-in-canada-partea2
​

Ȋncepând de mâine o să descriu aventurile mele de la sosirea în Canada. Ȋnceputul a fost cumplit de greu.
Dar parcă ceva mă ține de mână. De ce am plecat de fapt?
Mărturisesc cu rușine că sentimentele mele patriotice s-au diminuat considerabil prin ce am trecut atunci câna am ajuns să fiu pe piceoarele mele. Ȋmi ziceam că sistemul comunist a fost nemilos cu familia mea, dar există în istorie momente de schimbări radicale când oamenii trec prin evenimente dureroase, și generația bunicilor și părinților a trebuit să facă față acestor evenimente, fiind de partea perdantă a conflictului.
Dar generația mea, poate, are o șansă, am gândit. Cu cât trecea timpul vedeam că speranțele mele sunt deșarte. Sistemul, care inițial avea intenția de a oferi tuturor o viață mai bună (și cred că în mintea unor comuniști așa a fost) s-a transformat în cu totul altceva. Tot ce a făcut noul regim a dus la o scindare a societății, începând, poate, nu cu rea voință, dar incompetență, urmată de brutalitate, apoi de ne-încrederea marei majorități față de noul regim, transformată în frică și nepăsare. Oamenii au devenit o masă amorfă, ușor de manipulat.
La un moment dat Partidul a vrut să promoveze valoarea, căci vedea panta pe care aluneca societatea, dar nu mai avea cum. Ei voiau să promoveze schimbări doar le nivelel de jos (primul nivel de management, salarii mai mari la ingineri dacât la muncitori, etc) dar asta nu era decăt vopsea peste rugină. Cei care mai voiau să facă ceva, nu aveau mijloace decât să țină în pioneze un sitem care nu putea evolua pozitiv. Schimbarea trebuia să se întâmple la conducerea țării, căci “peștele de la cap se împute.” Ori nici o dată nu s-a pus problema înlăturării lui Ceaușescu și clica lui, de la care porneau multe nivele de nepotism și corupție câteva nivele, mergând în jos. Relațiile care s-au dezvoltat în ierarhia țării, comunități, uzine, făcea imposibilă orice schimbare semnifivativă.
Din păcate când regimul a fost înlăturat, puroiul nu a fost și el înlăturat, ci a preluat frânele puterii sub o altă formă. Nu se putea altfel, oamenii normali, de bună credință, nu erau organizați să acționeze. Iar mentalitatea oamenilor s-a alterat încât orice lozincă patriotardă  (manipulativă) prindea foarte bine. Imi amintesc de “nu ne vindem țara”. BineInțeles că nu! Să o dăm pe mărunțiș la hoții autohtoni, care pe deasupra nu aveau nici calitățile necesare să facă altceva dacât să se îmbogățească. I-aș fi iertat dacă Romania ajungea să aibă câteva industrii productive la nivel internațional.
Asta a fost în mintea mea când am decis să plec. Mintea oamenilor s-a alterat, și teoriile conspirative care să mențină starea de fapt au prins foarte bine. Ura multora dintre români pentru UE, multinaționale, NATO este semnificativă și menținută și azi de unele cercuri de interese autohtone.
Eu cred că fac parte dintre românii din dispora care au crescut prestigiul Romaniei prin performanțele de la companiile la care am lucrat, și am vorbit întodeauna cu mândrie de familia mea din Romania și români în general. Și așa au făcut și mulți alții împrăștiați prin lume.
Iar acum m-am decis să scriu despre memoriile mele căci cei care ignoră adevărul nu pot evolua, o să creadă în permanență retorica manipulatorilor.
Apropo: la party-urile ocazionale din companiile la care am lucrat când voiam să arăt ceva din Romania, eu dansam fecioreasca din Ardeal. Link-ul de mai jos e filmat la mine in demi-solul casei:
https://www.youtube.com/watch?v=pquWmFtj3ZA

​Lucrez la traducerea carții mele "Aceste vieți" din engleză în romănă (e ciudat, nu?) dar asta-i situația.
E vorba despre istoria familiei mele în sec XX.
Dedicația carții este: 

​Dedic această carte strămoșilor, bunicilor și părinților mei, care au suferit enorm când
comuniștii au preluat țara.
Bunicii mei și-au pierdut proprietățile.
Tata nu și-a revenit niciodată complet din trauma cauzată de acele evenimente
si a murit inainte să se bucure cu adavărat de viață
ca urmare a greutăților pe care a trebuit să le îndure.
Și mama a trăit cu frică toți anii ei tineri.

​Ȋn carte sunt deasemenea căteva povestiri despre experiența mea ca inginer. Ȋn anul doi de stagiatură (1982, lucram la Electrotehnica) am ajuns specialist al Ministerului de Mașini-Unelte, Electrotehnică și Electronică pentru câteva instalții din centralele electrice (invertoare, redresoare, electrofiltre) și am văzut cât de ineficient era sistemul. Am păstrat la plecarea în Canada una din delegații, crezând că o să impresionez la interviuri arătând cât de specialist eram eu, delegațiile mele fiind semnate de ministru. Nu a fost așa. Dimpotrivă. Și aveam senzația câteodată că cel care mă intervieva credea că sunt trimis în delegații de popi, caci “minister” în engleză este același cuvânt pentru oficial guvernamental (ministru) și oficial religios (popă).
Mai jos este delegația de care am pomenit.

O să mai scriu articole dar nu o să desconspir poveștile din carte. Mă gândesc să descriu experiențele prin care am trecut în Canada, căci au fost multe, am lucrat în cei 25 ani de activitate în Canada pentru 14 companii. S-ar putea ca cei rămași in Romania să fie interesați de greutățile și poticnirile prin care a trecut cineva care și-a luat lumea în cap.
Dacă o să fie interes pentru discuții pe teme de genul acesta o să continui doar la grupul “Prieteni români”. Dacă sunt amatori înafara grupului ar putea să-mi trimită un mesaj și-i includ în grup