OscarWilde

În noiembrie 1895, scriitorul englez Oscar Wilde a fost adus în lanțuri din Londra la penitenciarul de muncă silnică din Reading. Fusese condamnat la mai mulți ani de detenție pentru „atentat la moralitate”.

Pe peronul gării din Reading se strânsese o mulțime de curioși. Wilde, îmbrăcat în vestonul vărgat al deținutului, stătea în ploaia rece, înconjurat de paznici, și plângea pentru prima oară în viață. Mulțimea râdea.

Până atunci, Oscar Wilde nu cunoscuse nici lacrima, nici suferința. Fusese dandy-ul strălucitor al Londrei, un trândav genial, maestru al paradoxurilor. Se plimba pe Piccadilly cu o floare de floarea-soarelui la butonieră. Întregul Londra aristocratică îl imita. Se îmbrăca precum Wilde, repeta ironiile lui, cumpăra pietre prețioase ca el și privea lumea de sub pleoapele lăsate cu aceeași aroganță.

Wilde refuza să vadă nedreptatea socială atât de evidentă în Anglia. De fiecare dată când dădea nas în nas cu ea, o acoperea cu un joc de cuvinte spiritual și se retrăgea în cărți, în poezie, în contemplarea pietrelor și a tablourilor rare.

Iubea tot ce era artificial. Preferința lui mergea către sera decorativă, nu spre pădure, către parfumul fabricat, nu spre mirosul pământului ud de toamnă. Natura i se părea brutală și obositoare. Viața era pentru el o jucărie, iar până și gândirea profundă era un simplu pretext pentru plăcere.

Lângă casa lui din Londra ședea un cerșetor. Zdrentele acestuia îl iritau. Wilde a chemat cel mai renumit croitor din oraș și i-a comandat cerșetorului un costum dintr-o stofă fină și scumpă. Când a fost gata, Wilde a trasat cu creta locurile unde trebuiau să fie rupturile. Astfel, în fața ferestrei sale a stat de atunci un bătrân în zdrențe picturale, dar elegante. Sărăcia, spunea el, trebuie să fie frumoasă.

Așa trăia Wilde — arogant, cufundat în lecturi și în contemplația frumuseții. Seara apărea în cluburi și saloane — clipele în care înflorea cu adevărat. Fața lui îmbătrânită devenea dintr-odată tânără și palidă.

Vorbea. Spunea zeci de povești, legende, întâmplări triste sau amuzante, presărate cu gânduri neașteptate, comparații fulgerătoare, digresiuni erudite. Părea un prestidigitator ce scoate valuri de mătase din mâneci. Și nu se repeta niciodată. Pleca uitând ce spusese. Își lăsa poveștile în dar primului venit. Prietenii notau tot, căci el scria puțin. Abia a suta parte din cele povestite de el au fost consemnate de mâna lui. Era leneș și darnic.

„În toată istoria omenirii — scria biograful său — n-a existat un convorbitor mai fascinant.”

După proces, totul s-a năruit. Prietenii l-au renegat, cărțile i-au fost arse, soția a murit de durere, copiii i-au fost luați, iar sărăcia și suferința nu l-au mai părăsit niciodată.

În celula închisorii, Wilde a înțeles în sfârșit ce înseamnă durerea și nedreptatea socială. Zdrobit, umilit, și-a adunat ultimele puteri și a ridicat un strigăt de revoltă împotriva suferinței și a nedreptății, aruncându-l ca pe o scuipare sângerândă în fața societății engleze care l-a trădat. Acest strigăt a fost Balada închisorii din Reading.

Cu un an în urmă, Wilde se mira de cei care plângeau suferința săracilor — el credea că doar frumusețea și bucuria merită compasiune. Acum scria:

„Săracii sunt înțelepți. Ei au mai multă milă, mai multă tandrețe, simt mai profund decât noi. Când voi ieși din închisoare, dacă în casele celor bogați nu voi primi nimic, sunt sigur că cei săraci îmi vor întinde o mână.”

Altădată, susținea că arta și artiștii sunt cele mai înalte valori. Acum gândea altfel:

„Mulți oameni minunați — pescari, păstori, țărani, muncitori — nu știu nimic despre artă și, totuși, ei sunt adevărata sare a pământului.”

Cândva, detesta natura. Florile de câmp — garofițe, margarete — le colora în verde înainte să le prindă la butonieră, considerând culorile lor naturale prea stridente. Acum scria:

„Simt o chemare spre simplitate, spre începuturi, spre mare, care îmi este la fel de mamă ca pământul.”

În închisoare, îl rodea invidia față de naturalistul Linnaeus, care a căzut în genunchi și a plâns de bucurie văzând pentru prima dată colinele galbene de măturică.

A fost nevoie de ocna regală, de privirea în ochii unui condamnat la moarte, de asistarea la bătăile aplicate nebunilor, de luni întregi în care să destrame frânghii putrezite și să care fără rost pietre grele, să piardă prieteni, glorie, ca să înțeleagă în cele din urmă că ordinea socială a Angliei este „monstruoasă și nedreaptă” și să-și încheie memoriile astfel:

„În societatea de azi nu este loc pentru mine. Dar natura îmi va găsi un adăpost în munți, acolo unde mă voi ascunde. Noaptea o va împodobi cu stele, ca să pot rătăci fără să cad, iar vânturile vor șterge urmele pașilor mei, ca nimeni să nu mă urmărească. Apele adânci mă vor curăți, iar ierburile amare mă vor vindeca.”

În temniță, Wilde a cunoscut pentru prima oară ce înseamnă tovărășia. „Niciodată în viața mea nu am simțit atâta mângâiere și atâta delicatețe față de durerea mea, cum am simțit din partea tovarășilor de celulă — deținuți ca și mine.”

Când a ieșit din închisoare, Wilde era înconjurat de o dragoste sinceră din partea celor ce ispășiseră alături de el pedeapsa regală britanică.

După eliberare, a scris două articole reunite sub titlul Scrisori despre viața în închisoare — poate cele mai valoroase texte pe care le-a lăsat.

Într-una, cu o furie reținută, scria despre suferința copiilor încarcerați alături de adulți, în cealaltă — despre cruzimea vieții carcerale.

Prin ele, Wilde intră în rândul celor mai demni oameni. Devine, pentru prima oară, un acuzator al sistemului.

Una dintre scrisori pornea de la un fapt aparent minor: gardianul Martin din închisoarea Reading fusese concediat pentru că dăduse câțiva biscuiți unui copil deținut, flămând.

„Cruzimea la care sunt supuși copiii în închisorile britanice, zi și noapte, e de necrezut. Doar cei care au văzut-o cu ochii lor o pot înțelege. Spaima pe care o simte un copil în închisoare este fără margini. Nu există niciun deținut în Reading care să nu accepte cu bucurie ani în plus de detenție, numai să se pună capăt chinurilor îndurate de acești copii.”

Așa scria Oscar Wilde. Și este limpede că, la fel ca ceilalți, ar fi rămas încă mulți ani în temniță, pentru acel copil mic, pe care îl vedea adesea plângând în celula de izolare.

Nu după multă vreme de la eliberare, Wilde a murit, în exil voluntar, la Paris.

A murit în sărăcie, uitat de Anglia, de Londra, de prieteni. La înmormântarea lui au venit doar săracii din cartierul în care locuise.

© Constantin Paustovski, 1937

Notă : Am citit in Enciclopedia Britanica motivul arestării: a început să experimenteze homosexualitatea, după nașterea unui copil al său – nu știu dacă are vreo legătură una cu alta, probabul doar o determinare în timp.