Joburi nedescrise

Am scris intr-un articol că am lucrat pentru 14 companii, însă nu le-am amintit pe toate pentru că nu cred că pot fi încadrate ca job-uri. Le amintesc totuși, gândindu-mă că poate sunt cititori interesați prin tot ce trece cineva care se aruncă în necunoscut.

Când am făcut acel curs de actualizare în informatică la colegiul Maisonneuve am facut “practică în producție” la 2 companii, unde i-am ajutat să folosescă aplicații pe care le-au cumpărat dar nu au mai avut bani să plătească mentenanță la producător. Guvernul ajuta companiile pe linia de plutire, și una din metode era la înțelegere cu colegiile. Studenții fac “practică în producție” (neplătită) pe care o pun in RESUME, iar companiile primesc ceva ajutor. Apropos, 80 la sută din companiile noi dau faliment în primii 2 ani.

Tot acolo în Montreal, după ce am terminat cursul m-a chemat la interviu unul care nici măcar nu avea calculatoarele scoase din țiplă. Era 1995, ar fi fost primul meu job plătit. Mi-a spus că vrea 2-3 zile să mă testeze dacă pot face ce are el nevoie. Acolo în birou era doar el și secretara (cred că iubita lui). Cucoana era teribil de speriată de paianjeni. Când a apărut unul la un colț a început să țipe mai rău ca într-un film de groază.

Am vrut să arăt că sunt util, așa că, am luat cu mâna paianjenul, fără să îl strivesc, și l-am aruncat pe geam. Eram la parter așa că, gângania cred că a aterizat fără probleme.
L-am ajutat să scoată calculatoarele din cutii. Apoi el mi-a dat un CD cu Microsoft Office. Cred că îi era frică să instaleze el aplicația, să nu facă o greșală. Menționez că pe orice butoane apeși, Office se instalează oricum, dar cel mai bine e să nu alegi nimic, valorile implicite sunt cele mai bune.
A doua zi i-am arătat secretarei cum să folosească Word, Excel, PowerPoint. Secretara nota conștiincioasă într-un carnețel tot ce făcea. Când am terminat, omul mi-a zis că mă sună zilele următoare. Nu a sunat. L-am sunat eu, dar a zis că acel potențial client nu a semnat încă, și poate dura săptămâni sau luni până se decide. Deci a fost o cacialma.

Mai menționez una, de la Toronto. Eram între joburi, iar interviul ce a urmat a fost cel mai ciudat din câte am avut vreodată. Era o zonă cu multe depozite, și fiecare depozit avea unul sau mai multe birouri. Cineva m-a așteptat în parcare. Am trecut prin câteva uși, toate cu cifru la ușă. Mi s-a părut exagerat de precaut.
Sala de interviu era mare, cu o masă ovală la mijloc, iar cei doi care urmau să mă intervieze stăteau la un capăt, iar eu am fost invitat să stau la celălalt. Nu era încă COVID, așa că mă întrebam de ce atâta precauție. Mi-am dat seama doar când cei doi au început să vorbească pe un ton foarte scăzut, ca să nu aud eu. Tot ce înțelegeam era că vorbesc în rusește. Stiau că sunt român și probail credeau că aș putea înțelege. Cel care era “președintele” nu a scos nici o vorbă în engleză, doar celălalt, am înțeles că era director, și vorbea o engleză perfectă.

Cum am o imaginație bogată mă gândeam că au un business illegal, cum ar fi furtul de mașini, dezasamblare în spațiile de depozitare, apoi trimiterea pieselor în Rusia. Poate droguri. Sau poate un baron rus făcea business legal, dar spălând bani murdari.
Ca o notă,  spun că erau articole pe vremea aia care sugerau că guvernul ar trebui să investigheze mai mult originea banilor ce fac business în Canada, nu doar să închidă ochii, mulțumit că se dezvoltă business-ul.
Mi s-a făcut frică, și le-am spus că mă gândesc. Ei erau gata să semneze un contract. Când au văzut că șovăi, mi-au propus un salariu dublu de cât am cerut. Am spus că niciodată nu semnez până nu trece o noapte de gândire, vorba aia “noaptea e un sfetnic bun”. Am încercat să spun în engleză acest proverb, dar cred că nu a ieșit bine, se uitau mirați unul la altul. Cum aducă să te sfătuiască noaptea ? Era o minciună oricum, dar voiam să plec cât mai repede.

Sfat : niciodată să nu încercați să traduceți în altă limbă zicale super-specifice românești. Ȋmi amintesc la acel curs la colegiu, cum un alt român încerca să-i explice unui profesor zicala “a rămas ca-n tren”. Pentru români asta însemna că doi oameni care nu se cunosc și au vorbit în tren, zic la plecare « mai vorbim » dar asta nu se va întâmpla niciodată. Cum explici asta cu o franceză de buzunar unuia care habar n-are de românisme ? Mi s-a făcut așa rușine încât am plecat de lângă cei doi, când profesorul căsca ochii tot mai mari și românașul nostru încerca  în toate felurile să o dea cotită.

Revenind la interviul meu, eu nu i-am sunat, în schimb au sunat rușii de câteva ori, și am găsit ceva scuze de fiecare dată. S-au lăsat păgubași după 2-3 săptămâni.
***

​
​