Sate si sate

Sunt două sate pe care le știu bine în jurul Turzii, satul bunicii din partea tatălui, Podeni (unde am fost în toate vacanțele) și satul bunicii din partea mamei, Triteni.
Ultima mea vizită acolo a fost acum 2 ani, în ambele sate.
Triteni, satul mamei, are teren agricol fertil, și fiecare bucățică de pământ e utilă agriculturii. Sătenii, la căderea comunismului, s-au luptat între ei pentru fiecare palmă de pământ… și au folosit-o meritoriu.

​Comunitățile, de secole, s-au dezvoltat în jurul bisericilor, iar sătenii le-au păstrat și pe cele vechi, și au construit altele noi.

Din cauza generiozității naturii, populația satului nu a scăzut în timpurile noastre, viața merge bine. Mulți săteni (căpșunarii) merg la lucru în Italia sau Spania pentru munci care le știu bine, agricultura, și cu banii câștigați se întorc și investesc în satul lor.
 
Am vorbit în articolele trecute de Podeni, satul bunicii din partea tatălui, și am spus că populația a scăzut drastic acolo. Motivul principal, după părerea mea, este că terenul agricol din jurul satului nu este prietenos. E pietros, nisipos sau argilos. Viața a fost dură de-a lungul secolelor, și așa au fost modelați și locuitorii așezării.

Totuși, viile o duceau bine, la fel și creșterea animalelor din cauza dealurilor verzi și faptul că localitatea e relativ izolată, dealurile le aparțineau.
Copil fiind cutreeram toată zona și cunoșteam bine pădurile din jur. Ȋmi amintesc de o pășune, înconjurată de pădure, care la lizieră era plină de măcieși. Peisajul, cu acel roșu aprins al măcieșelor - între verdele închis de deasupra (pădurea) și verdele aprins al pășunii  - mi se părea desenat de un peisagist.
M-a zgâriat la ochi vederea scaieților împrăștiați pe pășune, nu pentru că arătau urât (pentru că, tocmai, îmi plăceau și ei) dar pentru că oile, trecând pe lângă ei, lăsau o parte din lână printre scaieți. Și mi se părea injust. Ȋn plus, de la an la an se împuțina iarba, năpădită de buruieni.
Amintesc că animalele (porci, vaci, oi, capre) erau proprietatea oamenilor, nu a guvernului (care însă deținea monopolul cailor), cel puțin în satul bunicii.
L-am văzut pe cioban, sprijinit în bâtă, uitându-se nepăsător în jur. Cred că făcea asta toată ziua. L-am întrebat de ce nu smulge scaieții, sau cel puțin să-i zdrobească cu bâta.

      - Cine mă plătește pentru asta? a zis el zâmbind, ca și cum a spus ceva filozofic.

Ȋntr-o societate normală asta ar fi trebuit să se întoarcă împotriva lui, căci dacă animalele aveau mâncare tot mai puțină  (și dădeau mai puțin lapte, sau erau prea slabe pentru carne), oamenii ar fi renunțat la ele și omul nostru își pierdea slujba. Dar în comunism nu se gândește așa: ne obișnuim și cu puținul, vorba aia, puțin e mai bine decât nimic. Vorba asta mie mi s-a părut întotdeauna dăunătoare, cel puțin în capul meu însemna delăsare, nepăsare.
Mă întrebam cum au rezistat satele secole de-a rândul.
Supărat, când m-am întors în sat, am întrebat un unchi despre situația asta. Mi-a zis că înainte (asta însemna înainte de comunism), de două ori pe an, sătenii, la inițiativa primarului, se adunau la poalele pășunii și așezați în linie, urcau dealul ca un val, smulgând buruienile și scaieții.
Ei bine, în momentul acela m-am găndit că regimul comunist a fost ca un val de buruieni inundând întreaga țară. Din păcate, a alterat și bunul simț al românului, ca la acel cioban.
​
Dar ce am văzut în ultimele mele vizite recente în Romania (ultimii câțiva ani), tinerii sunt pe drumul cel bun. Știu, știu, cei mai mulți citind rândurile mele sunt din generația mea, și au, poate, o părere diferită despre tânăra generație, dar ce am văzut eu este speranță.