Inceputurile din Canada

​Am plecat din Romania în 1993 la Montreal, provincia Quebec, Canada, unde limba oficială este franceza. Motivul era că soția știa franceză(nu știa nimic în engleză), iar eu aveam ceva habar de franceză. La școală am făcut engleză iar la liceu am studiat și rusa (nu aveam pile pentru clasa de franceză). Dar tata ne-a obligat (pe mine și fratele meu) să învățăm franceza dintr-o carte, “Ȋnvățați limba franceză fără profesor”, și tata nu glumea niciodată cu lucruri de-astea.
A durat un an până la îndeplinirea tuturor formalităților de emigrare, timp în care acea carte a fost singura mea lectură. Avem un carnețel unde în fiecare zi notam cuvintele pe care trebuia să le învăț. De câteva ori era să mă calce mașinile, căci conversația în franceză din capul meu era mai importantă decât ce se întâmpla pe stradă.
Am vândut apartamentul pentru 10.000 dolari, am încărcat tot ce puteam duce în șapte geamantane și am cumpărat bilet (fără opțiune de întoarcere) la Montreal.
Aveam un număr de telefon de la un coleg de la Electrotehnica care a ajuns acolo cu câteva luni înainte. El ne-a dat un număr de telefon de la un adminstrator de clădire, român emigrat acolo de mulți ani, venit din Israel. Așa ne-am găsit cazare.
Apartamentul era frumos, foarte curat, două camere și sufragerie, dar nemobilat. Am cheltuit 2.000 dolari să cumparăm de la vechituri ceva mobilă și un televizor.
Ce am aflat în prima zi în Canada este că de fapt, nu înțelegeam absolut de loc ce vorbeau oamenii ăia in accentul lor francez din Quebec. Zero. Comparația care îmi venea în minte este despre cineva care a învățat românește undeva în lumea mare ca să se desurce în Romania, dar a aterizat în satul bunicii, Podeni, lângă Turda (îi dă tătă mninunea da’ io știu ce zîc).
Soția mai pricepea ceva, și completa restul, vorba aia, “surdul nu aude bine dar le potrivește”.
După o lună am început să înțeleg Quebecoasa, dar banii se epuizau rapid, trebuia să ne descurcăm câteva luni fară ajutor (cred că 3 luni) înainte de a primi ajutor social. Banii ar fi ajuns acele luni fără să cerșim ajutor înainte de termen, dar era la limită.
Notă: un an după sosirea noastră cerința s-a schimbat și emigranții trebuiau să arate dovada că pot să supraviețuiască un an înainte să ceară ajutor social dacă nu-și găseau de lucru.
Soția s-a înscris la examene de recunoaștere a licenței de farmacist care ar fi durat un an, așa că greul era pe mine, iar eu eram complet debusolat.
Aproape de locuința noastră era un centru comunitar cu o bibliotecă publică, și acolo am depistat și un mic birou guvernamental. Ȋntr-o zi am intrat în birou ca să cer lămuriri cum aș putea să-mi găsesc de lucru. Aveam tot timpul la mine documentul de emigrare.
Funcționara era o tinerică de douăzeci și ceva de ani, frumușică foc, care zâmbea tot timpul. Mi-a pecetluit soarta în Canada, și nu i-am uitat nicidată numele, nici acum după 30 de ani, cu toate că nu l-am notat nicăieri, Emanuelle Marchant.
Emanuelle s-a uitat la documentul pe care l-am pus pe birou.
Conversația care a urmat a fost cu poticniri, dar voi descrie esnțialul.
– Ce ști să faci?
La Electrotehnica am lucrat ca inginer electronist, apoi la Centrul de calcul de la Comerț ca inginer hardware.
– Eu sunt inginer electronist.
– Ști programare?
Deci nu o interesa deloc ce-am zis. Singura programare pe care o știam era că am scris în limbaj mașină programe de test pentru Independent și Coral, calculatoare de care nimeni nu a auzit vreodată în Canada. Ȋn plus, era o nevoie acută de programatori în Canada atunci, iar experiența de inginer pe care o aveam nu mă ajuta la nimic.
– Un pic de Macro, am zis.
- Aha. Deci ești programator.
- Nu chiar.
A ignorat din nou ce-am zis. Și nu din cauza accentului meu, ci pentru că avea planul ei.
- Uite, pentru programatori este un curs de actualizare le terminologia franceză la College de Maisonneuve.
Pur și simplu nu am putut să o contrazic. Se uita la mine ca și cum ar fi vrut să-mi zică, “ia oferta mea prostule, nu te codi.”
Așa că, m-am prezentat la colegiu cu trimiterea lui Emanuelle.
Acolo un profesor care intervieva candidații pentru curs, m-a întrebat,
- Ce limbaje ști?
- Macro.
- dBase?
Ȋn minte mi-a venit Emanuelle, care știa desigur ce este acel program și totuși  m-a trimis acolo.
– Un pic, am zis.
 – Săptămâna viitoare este un curs de 5 zile pentru dBase și macrouri în EXCEL urmat de un examen. Dacă-l treci, urmezi un curs de nouă luni (un an școlar), pentru actualizare în aplicații de birou și dBase.
M-a durut sufletul să dau 1.200 dolari pentru un calculator vechi ca să instalez dBase și EXCEL pe el (piratate, bine-înțeles). Dar asta era o șansă de care trebuia să țin cu dinții. În plus, dacă intram la curs, eram plătit de guvern ca să-l urmez, cam cât ar fi fost ajutorul social, adică aveam destul să trăim fără să cheltuim din banii noștri. Lucram la calculator zi și noapte, dar am trecut acel examen după săptămâna de pregătire.
In acele nouă luni cât a durat cursul învațam tot timpul, iar în weekend stăteam și nopțile la calculator. Mi-am luat examenele finale cu o medie de 95% (care in România ar însemna 9.5).
Oricât ar părea de ciudat, ceea ce a urmat după curs a fost mult mai greu decât ce am îndurat până în acel moment. Cel puțin în acele nouă luni la College de Maisonnueve știam ce aveam de făcut. Guvernul ajuta emigranții, dar principiul era “dacă vrei să înveți un copil să înnoate, aruncă-l în apă”. Și vă spun că apa era rece ghiață.
 Continuarea:
​https://www.eliademoldovan.com/romanian/primul-job-in-canada-partea2
​