​Primul job in Canada - Partea2

Continui acum periplul meu în căutarea unui job în Montreal.
 
Eram înarmat cu o diplomă obținută la College de Maisonnueve și după un an de școlarizare știam franceza acceptabil. Dar la interviurile care au urmat aveam eșec după eșec. De câteva ori când mi-am dat seama că am pirdut interviul am întrebat câți au aplicat pentru poziția aceea. Răspunsul era ceva de genul 500-600-700 de cereri pentru interviu pentru acea poziție.
Motivul îl ghiceam. După războiul rece economia a intrat în recesie și cel mai mult a suferit industria militară care s-a atrofiat și mulți specialiști îsi căutau un nou loc de muncă. Ȋn plus, Canada și-a deschis larg brațele pentru emigranții din Europa de Est (pe care îi vedea ca un potențial de viitor), și dacă erau în Montreal 1000-2000 de disperați care trimiteau resume-urile la toate anunțurile din ziare cu poziții tehnice (ca și mine de altfel) se putea explica competiția.
Timpul trecea, zilele s-au transformat în săptămâni, apoi luni, și ne-am terminat banii.
Așa că am cerut un interviu la un reprezentant guvernamental să cerem ajutor financiar. Acolo am explicat și despre eforturile mele. Ajutorul ne-a fost acordat, și în plus, agentul de la ghișeu mi-a dat o recomandare în care scria că acea companie care îmi va oferi primul job va fi scutită de impozit cu suma ce reprezenta salariul meu pe primii doi ani în companie (sau cât aș fi stat acolo).
Dar eșecurile cu găsirea unui job continuau. Până intr-o zi la începutul lui 1995 când a fost ziua mea norocoasă.
O să descriu mai întăi ce era cu compania aceea.
Era o companie mică de 6 angajați, 4 programatori, secretara (Lili) și propritarul, Louis. Louis a fost funcționar într-un spital și a obținut de la guvern 2 millioane de dolari ajutor să-și facă companie ca să dezvolte o applicație pentru bolnavii de astmă. Aplicația trebuia să fie un fel de chestionar, și trebuia să stocheze rezultatele într-o bază de date. Guvernul din Quebec făcea eforturi disperate să ajute întreprinzătorii autohtoni, Quebecoși (cinstit, nu cu prea mare succes, aviz amatorilor).
Louis a angajat pe cei mai “tari” programatori din Montreal. Apropo, toți erau Quebecoși neaoși, dar erau niște păcălici, însă Louis nu avea cum să-i verifice căci habar nu avea de informatică. Cele 2 milioane s-au terminat în doi ani, cu salarii, plata chiriei, plăți către spitale să obțină date, etc. Dar aplicația nu era gata, programatorii au spus că mai au nevoie de două luni. Tot ce făceau ei era să stocheze (manual!!!) datele în EXCEL (cu dubluri și date lipsă, un gunoi).
 Louis a făcut un înprumut la bancă să acopere cheltuielile, punând gaj casa lui.
După cele 2 luni, toți cei patru programatori și-au dat demisia, lăsându-le pe masa secretarei. Ȋn ziua aceea când Lili a venit la birou a văzut demisiile, și când a apărut și Louis ceva mai târziu, i le-a arătat. Louis a făcut infarct pe loc.
După o lună s-a întors, dar văzând biroul gol, deși știa ce-l așteaptă, a făcut un mini-infarct.
Din momentul acela și-a zis că nu mai angajează auto-declarații cei mai “tari” programatori din oraș, ci pe cei care dovedesc că au școlarizare bună, și, gândesc eu, să nu fie Quebecoși. A angajat un italian, Tony, care a început să scrie aplicația în C++ (limbaj puternic, dar un adevărat coșmar pentru programatori). Tony nu mai găsea pe nimeni altcineva să știe C++ (Louis nu înțelegea nimic oricum), așa că a angajat un chinez cu un doctorat in paleontologie care a învățat progamare când și-a pus teza pe calculator, apoi pe internet.
Le mai trebuia un programator.
Cănd m-a chemat pe mine la interviu Tony nu era acolo, așa că Louis a fost cel cu care am vorbit. Mi-a spus că m-a chemat la interviu pentru că i-a plăcut insistența mea, a primit de la mine șapte rezume-uri. Bineînțeles că nu i-am spus că dacă ar fi avut 100 anunțuri în ziar ar fi primit 100 de rezume-uri de la mine, căci nu mai țineam socoteala cui trimiteam.
Mi-a cerut să-i arăt diplomele. Diploma și notele din Romania nu l-au impresionat (cu toate că erau mulți 10 pe acolo), dar i-a plăcut mult diploma de la colegiul din Montreal și notele de pe ea.
- Ce altceva poți să-mi spui ca să mă convingi? a întrebat Louis.
Evident nu era ceva tehnic. Am scos recomandarea cu beneficiile financiare (acea care îl scutea de impozite în valoarea salariului plătit mie) semnată de un angajat al guvernului. Asta l-a convins. Nu era doar avantajul financiar, ci și dovada că aveam suportul guvernului, deci nu un bandit.
- Bine, așteaptă, a zis.
S-a întors după un minut cu o cutie cu 20 diskete. 10 erau numerotate și aveau aplicația lui Toni în C++.
- Tony mi-a zia că trebuie făcut un kit de instalare, a spus Louis. Cele numerotate sunt aplicația lui Tony, iar pe cele 10 diskete goale să faci kitul de instalare. Vino peste o săptămână cu kitul făcut.
Am făcut rost de aplicația Microsoft să facă așa ceva (nu-mi amintesc cum se numea). Mai trebuie să spun că a fost piratată? Ca să scurtez povestea, spun doar că am reușit să fac kitul la timp.
La a doua vizită la companie mă aștepta Tony.
A luat kitul și l-a dat lui Lili să-l încerce, de fapt, era cea mai bună verificare. Dacă kitul era bun, oricine putea face instalarea, intruducând disketă după disketă, de la 1 la 10. Kitul a mers foarte bine, Lili m-a bătut pe umăr.
Tony a zis:
- Ști C++ ?
Cu Tony nu mergeau păcăleli, o singură întrebare era de ajuns să afle că nu știam nimic de C++. Apropo, pentru kitul pe care l-am făcut nu trebuia să știu codul aplicației.
- Nu, am spus încet, ca să nu audă Louis din birouul lui.
- Vrem să mutăm aplicația in Delphi, a continuat Tony. Ști Delphi?
Del cum? Era prima dată când auzeam de Delphi. Am mârîit printre dinți:
- Nu, dar învăț repede.
Tony m-a angajat. Am trecut de filtrul lui Louis cu o săptămână în urmă, am reușit să fac kitul, și el nu avea timp și chef să-și piardă timpul cu interviuri.
Problema mea era că de a doua zi trebuia să știu C++ și Delphi, ceea ce era imposibil chiar dacă eram deștept cât 10 Einstein. Cu Tony aveam senzația că pot să mă descurc, mi-ar fi dat timp să învăț. El era foarte priceput, dar un mucalit, lucra de acasă și venea la servici numai cănd avea chef să se plimbe prin centrul Montreal-ului sau să-i dea lui Lili încă o parte din aplicație pe care ea să o testeze. Lili era cea care apăsa pe butoane să vadă daca aplicția crapă pe undeva.
Cum era însă cu chinezu’ Lin? El trebuia să fie acel care trebuia să facă tranziția la Delphi.
​Continuarea:
https://www.eliademoldovan.com/romanian/inceputuri-in-canada-partea-3
​