Podeni

​Satul bunicii din partea tatălui se numește Podeni.
Este menționat în acte oficiale din sec XIII, atestat ca așezare în 1291.
Când eram eu copil avea ceva între 600 și 700 case. Astăzi în sat au rămas doar bătrânii, un sfert din câți locuitori erau acum 50-60 de ani. Dar casele sunt bine întreținute de tinerii care le folosesc  în  vacanțe, mulți gândindu-se să se retragă acolo. Drumul principal e asfaltat (nu era când am copilărit eu). Turda e doar la 24 km distanță, Clujul la 50-60 km, o nimica toată pentru mașinile de azi.

​Către sud-est este muntele Trascău, iar restul e înconjurat de păduri.
Roca dealului între sat și munte are calități speciale. Când blocurile de piatră sunt tăiate, materialul este ușor de sculptat, fiind relativ moale. Dar cu trecerea timpului devine din ce în ce mai tare, apoi așa de dur încât vremea nu îl poate altera.
Fațada parlamentului din Budapesta este făcută din această piatră, iar în timpurile noastre fațada Casei Poporului din București.
Cariera de piatră este în poza de mai jos.

Ȋn drum de la Podeni spre Turda se află Valea Dracului (despre asta poate altă dată). Ȋn vârful dealului ce separă satul de pârâu se află o cruce aplecată înspre vale, iar cănd eram copil și rătăceam pe acele locuri, văzând crucea, mă gândeam că acel monument înseamnă “odată trecut de cruce ești în teriturul controlat de diavol”. Surprinderea mea era că sătenii vorbeau de diavol cu teamă dar și cu respect. Ei povestesc că au fost oameni care l-au întâlnit pe diavol în vale, care însă i-a ignorat…
 Acea cruce ca și multe altele din sat sunt făcute din roca pomenită mai sus, și scrisul rămâne vizibil și după 100 de ani.

Adolescent fiind, jucam în hore și mă întreceam cu bărbații la feciorească. Aveam trecere la fetele satului: mă priveau cu ochi arzători, și cu mâinile pe șolduri se roteau ușor stânga-dreapta, mesajul clar fiind, “ia-mă pe mine, ia-mă pe mine, ia-mă pe mine (la jocul în horă)”.  Iar cea pe care o alegeam se învârtea ca un titirez, mă întreb și astăzi cum învățau chestia asta. Cercul horei era făcut de femeile mai în vârstă, îmbrăcate în negru, cu baticuri, ținând mâinile încrucișate în față, neaparat ascunzând o batistuță (năframă). Nu le scăpa nici o mișcare sau privire pe ascuns. Sunt sigur că am fost subiect de bârfă în multe case.
 
Satul are și o descriere la Wikipedia,
 
https://ro.wikipedia.org/wiki/Podeni,_Cluj
 
Apropo, în sat a mai rămas doar un singur cioplitor în piatră…
 
https://radiorenasterea.ro/memorii-daltuite-in-piatra-cioplitorul-ioan-ratiu-din-podeni/

 
Continui în articolulu următor unde amintesc și de satul mamei.  Nu toate satele sunt la fel
https://www.eliademoldovan.com/romanian/sate-si-sate
​