Știu că unii români vor privi cu neîncredere părerea mea despre războiul din Ucraina.
După al Doilea Război Mondial, când Stalin a redesenat harta Europei, România a pierdut Insula Șerpilor din Marea Neagră și nordul Bucovinei - alipite Ucrainei. Mai mult, guvernul ucrainean (pentru a-și salva identitatea în detrimentul altora) a suprimat limba română în școlile cu o puternică minoritate română.
    Dar în acest război, guvernul român și toți românii cu capul pe umeri nu pot fi decât de partea Ucrainei. Într-o zi, Ucraina va face parte din UE, iar cele două țări vor fi în aceeași familie, unde vizitele reciproce le va apropia.
    Dar cel mai important, Rusia nu trebuie să câștige războiul. Cum pot românii să uite ce s-a întâmplat cu doar o generație în urmă din cauza controlului Rusiei asupra țării? Cum poate progresa societatea europeană atunci când o țară luptă cu toată puterea împotriva tradițiilor europene forțând propriile sale tradiții și ambiții? O țară care vede orice tratat pe care îl semnează ca pe o bucată de hârtie, nu mai mult? Amintiți-vă că Ucraina și-a dat toate armele nucleare Rusiei cu condiția să nu fie niciodată atacată de puternicul său vecin.
    Și dacă este vreo îndoială despre ceea ce credeau românii atunci, iată o glumă românească.
​
    Într-o instituție de bolnavi mintali, poliția a adus un nou pacient.
    Psihiatrul de serviciu a fost nevoit să-l interogheze pe bărbat pentru a stabili în ce secție a instituției ar trebui să-l trimită noul pacient.
    -Știi de ce ești aici? întrebă doctorul.
    Tipul a spus cu o oarecare indiferență:
    -Am vrut să evadez din țară. M-am dus la graniță fără acte corespunzătoare, încercând să trec.
    -Dar pentru asta, poliția ar trebui să te trimită la închisoare, nu la o instituție mintală.
    -Da, a răspuns tipul, dar eu am vrut să fug spre Rusia.
 
    Cei care au uitat ce înseamnă o societate controlată de ideologia rusă, să citescă cartea mea. Nimic nu s-a schimbat în mentalitatea Rusiei.
    Românii care visează la Bucovina sau insula serpilor vor fi crunt dezamăgiți. Și amintiți-vă: orice schimbare de frontieră înseamnă război. România a semnat un angajament de a nu cere înapoi niciun teritoriu atunci când a intrat în NATO. Să fim buni vecini și prieteni cu ucrainenii, care suferă imens ca să lărgească Europa și valorile ei.
    Cartea mea este în principal despre oamenii obișnuiți care luptă pentru a supraviețui în vremuri grele, dar influența rusă a fost la baza modului în care a fost trăită viața și este ilustrată în mod viu oriunde au fost necesare unele explicații.
​Notă: versiunea romanească a cărții nu e disponibilă deocamdată (dar va fi cândva anul ăsta), doar versiunea in engleză.
https://www.amazon.com/dp/B0BXFPVYDK
Pentru cei interesați, prima poveste din colecție este aici:
https://www.eliademoldovan.com/romanian/mama
 
 

   

Satul trăia sub un blestem. A început cu un deceniu in urmă odată cu cel de-al Doilea Război Mondial.
Desigur, cele mai mari pierderi au fost în rândul tinerilor. Cei care s-au întors erau bolnavi fizic și psihic. Familiile celor ce nu s-au mai întors niciodată au fost nevoite să trăiască cu încă o pedeapsă: vecinii îi evitau pentru că nu știau ce să spună atunci când familiile celor dispăruti voiau să vorbească din nou despre cei dragi. Iar pentru cei care s-au întors într-un sicriu, sicriele erau mai grele decât în vremuri normale, cu mâini prea puține pentru a suporta greutatea.
Și după război a fost și mai rău. Regimul comunist nou instalat a transmis semnale pe care sătenii nu le-au înțeles. „O să ia de la bogați și o să dea săracilor”, era un zvon. Alții au spus că „toate pământurile vor fi expropriate, bogați sau săraci.” Unii spuneau că până și animalele vor merge la guvern.
-Am auzit că ne vor lua și câinii, a spus un sătean furios, șoptind vecinului său și privind în jur pentru a vedea dacă cineva l-a auzit.
Alții s-au întrebat dacă Dumnezeu a uitat de ei. Vremea era mai rea decât înainte. Prea mult soare sau prea multă ploaie. Norii erau mai jos și mai amenințători. Alții susțineau că Dumnezeu era supărat și le vorbea prin tunete și fulgere. În acea vară a anului 1949 fulgerul a incendiat căpițele de fân ale lui Roșca. Când sătenii au văzut focul și s-au repezit la Roșca să-l anunțe, acesta a strâns din dinți și a spus:
-Lasă să ardă.
Nu voia să-și dea fânul comuniștilor; Dumnezeu a decis pentru el.
Starea de spirit era atât de proastă, încât viața a început să dea semne de renunțare; copacii nu mai înfloreau, vacile au încetat să mai mugească, iar lătratul câinilor era mai dogit.
Familia era în jurul mesei și discuta despre viitor sub noul regim, despre care încă nu cunoșteau puterea pe care o deține.
-Ne vom pierde pământurile, a spus bunica.
Bunica conducea familia. Îmi amintesc de ea ca fiind mică și slabă, dar aspectul ei era înșelător. Ea era capul gospodăriei, în continuă mișcare, înțeleaptă și înțelegătoare. Credința ei neclintită în Dumnezeu i-a dat putere. Și a avut noroc cu copiii ei. Toți cei șase, patru băieți și două fete, erau sănătoși și puternici. Bunica mea a murit la 93 de ani.
Mama, pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani, și-a pierdut cumpătul.
-Ce se va întâmpla cu școlarizarea mea?
Mama era mereu calmă. Când era supărată, vocea ei se înmuia și avea lacrimi în ochi. Dar în acel moment, lumea ei s-a prăbușit. Visa la viața de oraș, departe de munca grea pe câmp. La școală a învățat din toate puterile pentru a dovedi că merită bani pentru studii superioare.
Prosperitatea familiei noastre a început cu tatăl bunicii mele, care era un om harnic și priceput. Pentru abilitățile sale a primit ceva pământ de la proprietarul la care lucra. Iar generațiile care au urmat au știut să-l administreze și au cumpărat din ce în ce mai mult și au devenit una dintre cele mai bogate familii din sat. În doar trei generații, familia avea o mulțime de bani și pământ. Și acum, comuniștii voiau să-l ia.
-Avem nevoie de un avocat, a continuat bunica. Poate putem face ceva.
Familia noastră cunoștea un tânăr avocat, cel mai activ din oraș, care reprezenta fermierii împotriva guvernului – cei care aveau curaj. Dar, în ciuda avocaților, a fost inutil. Toți fermierii și-au pierdut pământurile.
Deci, familia mamei mele și-a pierdut proprietatea, dar mama s-a căsătorit cu avocatul care i-a reprezentat la proces. S-au căsătorit în iunie 1950, în aceeași lună in care mama a fost acceptată la universitate. Fericirea lor a durat doar câteva luni înainte ca tata să ajungă într-o închisoare politică.
Când mama a început universitatea, Partidul a făcut școala accesibilă pentru toată lumea, fără a avea nevoie de bani. Dar mama a avut de înfruntat niște probleme semnificative.
Regimul comunist a decis să-i pedepsească pe cei care erau considerați bogați înainte de a prelua puterea. Cei care erau bogați și cei etichetați împotriva Partidului au fost excluși de la promovări și funcții guvernamentale. Și asta a fost pentru cei norocoși, deoarece mulți au fost trimiși la închisoare din diverse motive. Partidul nu s-a oprit aici. Copiii lor trebuiau să plătească și ei. Copiii din familii bogate sau anticomuniste au fost epurați din universități. Pur si simplu.
Agenții care interogat studenții erau foarte pricepuți. Nu știu cum i-a găsit Partidul sau care au fost metodele lor pentru a urmări istoria economică a familiilor, dar, desigur, știau multe. Și în acele săli de ședințe, orice semn era o indicație: vocea tremurândă, o sprânceana transpirată, mâinile strânse. Nu le cunosc toate tehnicile, dar erau eficiente. Majoritatea cazurilor pe care le-au construit au ajuns să fie o epurare. Pentru fiecare caz, se crea un dosar. Agenții vizitau locul de naștere al „suspectului” și puneau întrebări. Aveau acces la dosare despre proprietăți sau diferite activitati ale oamenilor. Iar dacă suspiciunile se dovedeau adevărate, studenții erau invitați să părăsească universitatea. Pentru totdeauna.
Mama era în al doilea an la Universitatea Cluj când a fost invitată la interviu. Era 1952. Avea două mari probleme: familia ei era probabil pe lista „dușmanilor poporului”, dar cea mai mare problemă a fost soțul ei (tatăl meu) care era în închisoare din motive politice.
Blestemul căzut peste satul ei o mânca pe mama pe dinăuntru. Trăia cu o teamă constantă că în orice moment s-ar întâmpla ceva și o va obliga să se întoarcă și să-și poarte partea ei din blestem. Întoarcerea acasă nu însemna să lucrezi la ferma familiei, care nu mai exista, ci să lucrezi din greu pentru un salariu mizerabil.
Mama s-a pregătit pentru interviu. A exersat minciunile și a practicat cum să pară calmă.
Pe vremea aia locuia în casa unchiului meu din Cluj, fratele bunicii din partea tatălui. Chiar în acea dimineață, când era programată pentru interviu, bunica a aterizat la Cluj.
Cei trei s-au îmbrățișat cu căldură. Vremurile grele i-au adus pe toți membrii familiei mai aproape.
Fără nicio prezentare, bunica s-a întors către mama și a spus:
-Nu merge la interviu.
Mama si-a pierdut răsuflarea.
-De unde știi despre interviu?
-Toată lumea știe ce se întâmplă cu familiile care au pe cineva într-o închisoare politică.
Mama a înghițit greu. Era imposibil ca cineva să-i fi spus în acel sat îndepărtat despre interviul norei ei.
-Dar cine ți-a spus că este astăzi?
 -Maria, te rog crede-mă. Dacă mergi, va fi ultima ta zi de școală.
Trebuie să menționez câteva lucruri despre mama tatălui meu. Ea a avut unsprezece copii și a trebuit să navigheze singură în această lume, deoarece bunicul meu a murit la scurt timp după ce s-a născut ultimul ei copil. Și tragediile au venit una după alta. A pierdut trei dintre ei în copilărie. Dar a reușit să țină familia unită cu o voință puternică. Dădea sfaturi doar în foarte puține ocazii și doar în momente cruciale. Dar eu știu că avea un al șaselea simț. Ochii ei verzi intens vorbeau mai mult decât gura.
Așadar, bunica a avut atunci acea privire care impunea ascultare.
Mama era speriată că va fi dată afară din universitate, așa că, a crezut-o pe bunica.
Aproximativ o săptămână mai târziu, un agent de securitate o aștepta când a ieșit din clasă.
-Maria Moldovan? a intrebat el.
Inima mamei i-a sărit în gât.
-Da.
- Agentul de serviciu vrea să te vadă. La 11 dimineața, astăzi.
Asta e, gândi mama. Am terminat cu școala.
Avea o oră să se pregătească pentru interviu.
S-a repezit acasă și și-a îmbrăcat cea mai bună rochie, și-a pieptănat părul blond și l-a împletit la spate. Fata de 22 de ani urma să facă față celui mai dificil examen din viața ei.
Camera în care a intrat avea două uși: una spre stradă și cealaltă spre universitate. La sfârșitul interviului, urma sa treaca prin una dintre cele două uși.
Intervievatorul era deja la birou.
-Bună ziua, a spus mama.
Intervievatorul a dat din cap, dar nu a invitat-o să stea.
-Cum te numești?
-Maria Moldovan.
El a zâmbit. Dar acel zâmbet a făcut-o pe mama să înghețe. Bărbatul o privea atent, citindu-i gândurile. Fața lui era aspră, ca o sculptură neterminată, pătrată, maxilar puternic. Zâmbetul lui arăta dinți buni pentru spargerea pietrelor. Părul lui castaniu avea o tunsoare foarte scurtă. Și ochii nu i se mișcau în cap.
Tot ce și-a pregătit mama a dispărut. Omul ăsta e Diavolul, se gândi ea. Și a blestemat-o pe bunica că sfatul ei l-a adus la interviu pe acest bărbat din fața ei. Poate că dacă ar fi mers pur și simplu la primul interviu așa cum i s-a cerut, nu s-ar fi confruntată acum cu Diavolul.
Fără preliminarii, el a întrebat:
-Crezi că meriți banii pe care Partidul îi cheltuiește pentru ca tu să mergi la universitate?
Mama a înghițit greu.
-Da, familia mea și cu mine suntem atât de fericiți de felul în care Partidul se ocupă de asta. Fără acest tip de ajutor, nu aș putea studia; suntem săraci.
Bărbatul a măsurat-o din cap până în picioare. Se simțea goală. Și a înjurat din nou pentru că s-a îmbrăcat și s-a îngrijit atât de minuțios să arate bine. Știu ce crede el. Doar din familii bune cineva are o asemenea înfățișare. Ar fi trebuit să pun niște murdărie pe rochie și să nu mă spăl pe față! Sa ma imbrac așa a fost o prostie din partea mea!
De data asta Diavolul s-a întunecat.
-Ești căsătorită?
-Da. Apoi a continuat în grabă, soțul meu este avocat și se află într-o călătorie de afaceri la Brașov.
-Pentru ce?
Dar tonul acelui Diavol era clar. Nu credea niciun cuvânt din ce spunea ea.
-Fabrica la care lucrează are o dispută cu un furnizor.
-Ce fabrică?
Mama a făcut un pas înapoi. Ochii Diavolului au sfredelit-o. Întrebarea a fost o lovitură teribilă. Agenții puteau verifica cu ușurință orice fabrică ar fi numit. Erau câteva fabrici în Turda dintre care putea alege. Dar oricum nu anticipase întrebarea.
— Fabrica de ciment, spuse ea clătinând din cap.
Dar imediat după ce a vorbit, a știut că soarta ei era pecetluită. Ochii i s-au umezit.
Fără să-și ia ochii de la ea, interogatorul a deschis un sertar. Apoi se uită repede înăuntru și a scos un dosar cu niște hârtii în el. A pus dosarul acela pe birou. Apoi a trântit mâna lui uriașă pe dosar. Degetele lui desfăcute acopereau în întregime suprafața galbenă.
Mama tremura ca o trestie în vânt.
Diavolul ridică dosarul, fluturându-l în mod amenințător.
-Totul este aici. Despre familia și soțul tău.
Când a încetat să-l fluture, ea și-a văzut numele pe dosar.
Mama a început să plângă.
-În regulă, spuse Diavolul. Acum mișcă-te, am terminat cu tine.
Și bărbatul acela și-a întins mâna spre ușa care dădea spre clădirea universității! Cu toate oasele tremurându-i puternic, mama s-a repezit pe ușa aceea ca și cum Diavolul o urmărea.
Acea lege specială care interzicea studenților să intre la universitate pe baza statutului social al familiei lor înainte de comunism a durat câțiva ani. Cumva, în acea zi, mama a ocolit legea, datorită acelui... înger deghizat care a interogat-o.
*
Mama a vrut să-i transmită tatălui meu vestea bună cât mai curând posibil. Dar singura cale era vizita permisă o dată pe an. Mai erau doar douăzeci și ceva de zile până atunci.
Emoția ei era palpabilă. Era sigură că tata se va bucura nu numai de știri, ci și de mâncarea pe care ea a pregătit-o. În scrisoarea pe care a primit-o la scurt timp după arestarea tatălui meu, se spunea că hrana maximă permisă era de 5 kg per deținut. A schimbat meniul de câteva ori. Acea scrisoare, cu aproximativ un an înainte, specifica săptămâna de 20 octombrie. Ea se întreba de ce a fost aleasă acea dată. Ar îngreuna călătoria, deoarece era în timpul școlii. S-a planificat să creeze greutăți suplimentare soțiilor? Era brutal. Erau multe doamne cu copii și nu era ușor să găsești un tutore sau pe cineva care să-i însoțească pe copii la școală și înapoi. Cât despre mama, trebuia să lipsească o săptămână de la facultate. Dar merita.
Mama s-a dus în satul bunicii pentru a-și anunța soacra despre planul ei.
-Sunt fericită că pleci, a spus bunica, dar eu nu merg.
-De ce?
-Pentru că dacă mă duc să-l văd, nu se va întoarce niciodată acasă să mă vadă.
Nu știam că bunica mea era superstițioasă, dar, evident, nu știam totul despre ea. Sau, poate a simțit ceva ce nu putea exprima în cuvinte.
-Vezi caisul acela? a întrebat bunica.
Toată lumea din familie știa despre asta. Tatăl meu l-a plantat. L-a plantat în adolescență înainte de a pleca la liceu în oraș. Caisul era în fața ferestrei camerei unde bunica își petrecea cea mai mare parte a zilei când era în casă. Și sunt sigur că asta i-a dat putere.
-De doi ani, de când Ioan este în închisoare, a continuat bunica, pomul acela nu a dat roade. Dar a rodit anul acesta.
Mama s-a întors, fără cuvinte, să vadă copacul. Vântul a început să bată cu o forță neobișnuită și ramurile uscate erau la vedere.
-Spune-i, a spus bunica, că îl voi aștepta în această toamnă să taie ramurile uscate ale copacului. Este arborele și datoria lui.
Bunica a prins mâna mamei.
-Copacul este bolnav.
Mama a rămas fără cuvinte, așa că bunica și-a apăsat mâna mai tare.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Maria, știi ce vreau să spun.
Nu știu ce credea mama în acel moment, dar înțeleg ce a vrut să spună bunica. Privind copacul acela, îl vedea pe tata. O boală îl mânca din interior. În copilărie, îmi amintesc că în fiecare an trebuiau tăiate tot mai multe ramuri uscate. Gândacii speriați se împrăștiau de sub scoarța copacului cu fiecare ramură care cădea. Din ce în ce mai puține ramuri fertile rămase și-au pierdut culoarea și prospețimea odată cu trecerea timpului. Și boala copacului a început odată cu întemnițarea tatălui meu.
*
Mama a sosit pe 20 octombrie pe la prânz la poarta închisorii.
Pe iarba din curtea din fața porților erau câteva grupuri de doamne. Au încetat să mai vorbească și au privit-o pe mama apropiindu-se.
Poarta nu avea clopoțel sau nimic care să alerteze paznicii. Și era închisă.
Ea a strigat:
-Sunt aici pentru vizită.
Un gardian a venit din clădire spre ea, pășind încet, ca și cum avea tot timpul din lume la dispoziție.
-Bună ziua, a spus mama. Am venit aici pentru vizita anuală pentru a-mi vedea soțul.
-Asta a fost acum o lună, a spus gardianul. Ai ratat-o.
-Cum?
Și mama a scos scrisoarea pe care o avea.
-Nu asta, a spus gardianul. Probabil ai primit alta vara asta.
Lumea mamei s-a prăbușit.

• Nu am primit nici o scrisoare.
• Nu pot să fac nimic în privința asta, a spus bărbatul și s-a întors să plece.
• Măcar luați mâncarea pe care am adus-o. Pentru deținutul Moldovan.

Paznicul s-a oprit o secundă fără să se întoarcă. Apoi și-a continuat drumul înăuntru.
Mama privea curtea goală prin poarta închisă. Simțea o goliciune sfâșietoare. Ce fel de truc a fost ăsta? Ea se pregătise de o lună pentru această vizită și, într-un minut, un gardian inuman i-a spulberat speranțele. Din nou. Ca atunci când l-au luat pe soțul ei de lângă ea.
Mama s-a întors și le-a văzut pe celelalte doamne care o priveau cu atenție. S-a apropiat de ele.
Una, la fel de tânără ca ea, a spus:
-Nu a fost nicio scrisoare în această vară. Niciuna dintre noi n-a primit așa ceva.
Uitându-se mai atent în jur, a văzut vreo douăzeci de femei. Știu că sunt sute de deținuți, se gândi ea. Dar poate că unele soții și mame au plecat deja și mai multe o să apară în următoarele zile. Scrisoarea pe care a primit-o acum un an spunea despre o săptămână de vizite.
O doamnă mai în vârstă a început să plângă.
- Dovada că nu a existat nicio scrisoare în această vară este chiar acolo, a spus ea printre sughițuri. Curtea este goală. Nu i-au lăsat pe prizonieri să iasă să ne vadă. Știau că venim.
-Poate că au plecat să lucreze, a spus mama.
Auzise de muncă forțată. Sătenii din jurul închisorii i-au văzut și vestea s-a răspândit.
-Nu, a spus femeia. Unele dintre noi suntem aici de la ora trei noaptea trecută. Niciun deținut nu a ieșit.
-De ce nu-i putem vedea? a întrebat mama.
Celelalte doamne au așteptat ca cea care a vorbit să continue.
-Arată ca niste mortăciuni, dar motivul real este altul.
Apoi a respirat adânc și a continuat:
-Nu vor să le dăm de mâncare.
-De ce? a întrebat mama, din ce în ce mai alarmată.
-Pentru că fac experimente cu ei sau vor să-i îmbolnăvească. Unii primesc doar dulciuri, alții doar grăsimi.
Mama a piruetat de câteva ori, căutând indicii. A văzut gardul de sârmă ghimpată și și-a ațintit ochii asupra lui.
Tânăra domnisoara s-a apropiat.
-Știu ce crezi, dar acel gard nu este pentru ai noștri. În spatele gardului ghimpat se află adevărați bandiți, hoți și criminali.
Mama a rămas fără cuvinte.
-Nu se amestecă între ei, a zis domnișoara, dar criminalii primesc un tratament mult mai bun.
Apoi și-a pus mâna pe umărul mamei mele.
-Cunosc pe cineva din sat care mi-a oferit o cameră. Poți să stai cu mine dacă vrei și să încerci din nou mâine.
În acea noapte mama a aflat de ce fratele domnișoarei era deținut politic.
România avea o organizație de extremă dreaptă, Garda de Fier. Ei erau în extrema dreaptă a spectrului politic, la fel de răi ca și comuniștii, care erau în extrema stângă. Dușmani înverșunați, până la moarte. Și Garda de Fier plănuia să răstoarne regimul. Fratele ei a participat la o întâlnire secretă din curiozitate - nu era membru. Securitatea a apărut de nicăieri și i-a arestat pe toți. Majoritatea au fost trimiși la Canal, care era practic o condamnare la moarte. Fratele ei a ajuns în acel lagăr de prizonieri cu tatăl meu.
A doua zi a fost la fel, fără nicio șansă de a vorbi cu deținuții sau de a da mâncarea. Singura diferență au fost mai multe doamne la poartă.
De data aceasta gardianul s-a prezentat pe la prânz, iar un polițist de rang superior l-a însoțit. Un căpitan.
Au deschis porțile și au ieșit afară. Toate doamnele s-au apropiat și au făcut un semicerc în jurul celor doi paznici.
Căpitanul a vorbit.
-Știu ce ziceți. Că nu ați primit scrisoarea în această vară despre schimbarea datei vizitei. Nu am fost responsabil de această sarcină și nu vă pot da mai multe detalii. Unii poate că au primit scrisoarea. Văd că sunteți mai puține decât deținuții.
Doamnele au început să strige.
-Vor veni în zilele următoare!
-Poate că nu toți deținuții au un vizitator!
-Spune-ne adevărul!
-De ce nu-i putem vedea?
-Măcar să ia mâncarea!
Căpitanul a aşteptat calm până ce mulțimea tăcu din nou.
-Vă spun ce a hotărât conducerea. Nu există nicio vizită și este interzis să se transmită ceva deținuților, inclusiv mâncarea.
Doamnele și-au vocalizat din nou nemulțumirea, dar mult mai puțin decât înainte. Unele dintre ele au început să plângă.
-Și mai este un ordin pe care trebuie să-l anunț, continuă căpitanul. Nu aveti voie să stați în fața porților închisorii. În cincisprezece minute, soldații vor veni și vor alunga pe cei care refuză să plece în pace.
Apoi cei doi s-au întors cu spatele și au intrat în curtea închisorii fără să încuie porțile.
Câteva minute mai târziu, o echipă de aproximativ treizeci de militari s-a organizat în curtea închisorii. Aveau arme.
Unele doamne au plecat imediat. Dar altele au așteptat. Echipa nu a intervenit după cincisprezece minute așa cum a promis căpitanul, ci a așteptat.
Încet, din ce în ce mai multe doamne au plecat. Mama a fost printre ultimii, chiar dacă a știut imediat după ce căpitanul a vorbit că nu mai avea nicio speranță să-l văd pe tata.
*
În timpul facultății, mama a stat în casa fratelui bunicii mele, care avea o casă în Cluj. El nu a avut copii și l-a tratat pe tatăl meu ca pe propriul său copil.
M-am născut în 1955, în același an în care mama a terminat facultatea, la trei ani după ce tatăl meu s-a întors din închisoare, unde a servit doi ani și o lună. Fratele meu a urmat ceva mai mult de un an mai târziu.
Mama a fost profesoară de biologie. Dar ea a amânat să-și înceapă cariera cu patru ani pentru a avea grijă de noi.
Primul ei loc de muncă a fost într-un sat la aproximativ 15 kilometri de oraș. A trebuit să aleagă din mai multe așezări care așteptau un astfel de profesor. A avut noroc. Într-unul din acele sate, preotul fusese deținut cu tatăl meu în acea închisoare politică. Preotul a deschis larg brațele, primind-o pe mama în casa lui. Ea stătea acolo în timpul săptămânii și venea acasă duminica. A fost profesoară în acel sat timp de doi ani.
Apoi, a găsit un post în oraș unde a lucrat până la pensie.
După ce s-a întors din închisoare, tatălui meu i s-a interzis să profeseze ca avocat de barou. În schimb, i s-a oferit un post de avocat pentru fabrica de pâine din oraș.
Poveștile pe care le-am auzit despre tatăl meu diferă de tatăl pe care l-am cunoscut.
Era foarte bun să ne spună mie și fratelui meu povești din care puteam învăța lucruri înțelepte.
Dar, evident, tragediile din familia lui, vremurile grele din război, schimbarea regimului, timpul petrecut în închisoare și apoi boala care îl măcina din interior, l-au schimbat. Morala lui s-a cristalizat, exista doar bine sau rău. Noi, copiii lui, fie făceam lucrurile bine, fie teribil de greșit și pedepsea urma. După cum văd astăzi, majoritatea zonelor din viața noastră sunt gri și au nevoie de înțelegere. A trebuit să plătim prețul pentru că tatăl meu nu mai vedea acele zone gri.
Furia și frustrarea lui izbucneau uneori. Mama a știut să facă față acestor momente. Calm, ne ordona să facem ceva departe de tata. Din tonul ei înțelegeam că trebuie să ascultăm fără să comentăm. Mama rămânea să absoarbă furia lui. Nu a fost niciodată violent față de ea, dar simpla lui prezență în acele vremuri mă speria de moarte.
Când a vrut să ne pedepsească fizic, iar mama era prin preajmă, intervenea între el și noi. Sunt sigur că auzea cuvinte dure seara pentru ceea ce a făcut.
Au fost momente când ea nu a intervenit. Știa că nu va avea succes. Noi primeam pedeapsa, dar ea a suferit mai mult decât noi, sunt sigur.
Cred că tatăl meu și-a înfruntat demonii de multe ori pentru că i-am văzut fața pătată de lacrimi.
Tatăl meu a murit când aveam douăzeci de ani.
Când scriu această poveste, mama mea are 92 de ani.
Uneori am ridicat problema cruzimii lui tata, dar mama l-a apărat mereu.
-Te iubea, spunea ea. A vrut să crești corect și înțelept, să fii cineva de valoare.
Toata viața am trăit cu frică de tata. Dar mama a fost o sfântă.