​Croaziera noastră de două săptămâni în Alaska din iunie 2026 a început în Vancouver. A fost o călătorie dus-întors de la Vancouver la Whittier și înapoi la bordul unei nave Princess Cruises.

Prima noastră zi a fost petrecută pe mare, navigând prin pasajul dintre continent și Insula Vancouver.
Cel mai bun loc pentru a ne bucura de peisaj a fost de pe balconul cabinei noastre.

​Prima oprire a fost Ketchikan.
Am ales să mergem pe traseul Deer Mountain, o drumeție abruptă și plină de satisfacții de 8,8 km dus-întors.

Am călătorit împreună cu un cuplu din Minnesota. S-a dovedit a fi ziua noastră norocoasă din două motive.
În primul rând, noii noștri prieteni aveau bețe de drumeție pentru această ocazie, în timp ce noi nu. Soția mea avea mare nevoie de ele, iar domnul din Minnesota i-a oferit cu amabilitate bețele lui la urcare. Au împărțit câte un băț la coborâre.
În al doilea rând, a fost o zi frumoasă și însorită, ceea ce este destul de rar în Ketchikan, și ne-am bucurat de natură cu toate simțurile noastre.

Am vizitat din nou Ketchikan în a doua săptămână a croazierei noastre la întoarcere.
Orașul are o latură modernă, dar ne-a plăcut mult mai mult zona istorică, unde sunt clădiri mai vechi de o sută de ani.

​Desigur, o atracție a fost Muzeul Casei Dolly, faimosul bordel.

​De pe Wikipedia:
„Între 1903 și 1953, orașul Ketchikan din Alaska era practic finanțat de prostituție. Existau femei care dețineau aproximativ douăzeci și două de case într-o zonă mică de pe un estuar numit Creek Street. Se spune că aceste femei își controlau propriile afaceri. Plăteau  poliția și pe oficialii orașului pentru a-și putea menține afacerile. Mai multe dintre femei dețineau case mari cu șase până la zece «angajate» care vindeau sex, droguri și whisky contrabandat. Se spunea că aveau iubiți și paznici angajați pentru a menține pacea și a acționa ca pază. Majoritatea caselor mici aveau una sau două femei care uneori întrețineau relații sexuale cu străini care treceau prin zonă: vânzători sau marinari sau tăietori de lemne ambulanți. Dar multe dintre femeile de pe pârâu aveau o clientelă relativ mică, de aproximativ douăzeci de profesioniști locali, medici, avocați și bancheri, care le țineau pe femei de lucru pe tot parcursul anului.”

Și iată-o pe Dolly... prostituată și proprietară, din câte am înțeles.

În apropiere era o cascadă care arunca cu picături de apă suficient de departe cât să ajungă până la noi.

​Apoi, am luat o barcă cu aproximativ 30 de turiști care alergau după viețuitoare marine. Știau un loc cu multe balene... le știau pe nume. Am văzut multe dintre ele, dar am fost prea lent ca să prind vreuna cu camera.

Am avut totuși niște foci. Ușor de prins cu camera, deoarece se odihneau pe un far. Iar cea care a încercat să găsească un loc, nu a putut, deoarece ceilalte o impingeau înapoi.

​În a doua săptămână, am vizitat din nou Juneau. De data aceasta am ales să parcurgem traseul Perseverance Trail, care începe chiar din centrul orașului Juneau, și încă o dată am avut noroc cu vremea.
Ca întotdeauna în Alaska, peisajul a fost uluitor.

​La întoarcere, ne-am oprit la Gold Creek, pârâul unde prospectorii Joe Juneau și Richard Harris au găsit aur pentru prima dată în 1880, declanșând faimoasa glonț după aur a orașului.

Am văzut mai mulți oameni căutând aur folosind tigăi speciale pentru aur. I-am pus câteva întrebări unuia dintre ei. Mi-a spus că turiștii pot cumpăra tigăile din oraș dacă vor să-și încerce norocul. De asemenea, a spus că, dacă cineva găsește aur, acesta îi aparține - nu trebuie să raporteze acest lucru.

Am încercat să caut cu mâinile goale, dar nu am avut noroc. Sau poate pur și simplu ochii mei nu au fost suficient de buni pentru a observa ceva.

​Apoi a înotat înapoi spre pod, ținând telefonul sus deasupra apei, ca să nu se ude din nou.

​Fratele său mai mare l-a ajutat să se urce înapoi pe pod fără să scape telefonul.
Omul care le-a oferit recompensa - al cărui cap chel poate fi văzut aproape putin- a fost atât de impresionat încât le-a dat băieților 60 de dolari în loc de 25 de dolari pe care îi oferise inițial. Tânărul erou este fratele din stânga în imagine.

​Am admirat peisajul magnific de la balconul cabinei noastre. Ghețarul este în dreapta.

Bucăți mici de gheață se desprind constant de ghețar și plutesc în jur ca aisberguri. Nava a rămas la Ghețarul Hubbard timp de aproximativ trei ore, întorcându-se încet pentru ca toată lumea să se poată bucura de priveliște din orice unghi, indiferent de locul în care se aflau la bord.

Au existat excursii opționale cu bărci mici care îi duceau pe pasageri mai aproape de ghețar, dar am decis să nu facem una.

​Bucăți mici se desprind de ghețar și plutesc în jur

​Următorul stop a fost College Fjord, poate chiar mai frumos decât Hubbard.

​Skagway a păstrat aspectul și atmosfera din epoca goanei după aur - cu excepția, desigur, a turiștilor. Sunt destui, deoarece aproape în fiecare zi acostează acolo mai mult de un vas de croazieră.

​În prima noastră oprire, am parcurs traseul Lower Dewey Lake Trail.

Trebuie să mai menționez cât de frumoasă este natura oriunde te duci în Alaska? Ei bine, este la fel de frumoasă și aici, în Skagway.

Un alt loc interesant de vizitat este cimitirul, unde sunt îngropați mulți oameni din epoca goanei după aur - și, dacă dați crezare poveștilor, și câteva celebrități.

​În timpul celei de-a doua opriri în Skagway, am luat faimosul tren spre Canada.

Peisajul se schimbă constant pe măsură ce trenul traversează poduri, trece prin tuneluri și urcă tot mai sus în munți. În opinia mea, experiența merită din plin.​

​Fraser, în Columbia Britanică, Canada, este o așezare foarte mică, cu doar câteva clădiri, ocupate în principal de ofițeri de control la frontieră și muncitori în construcții.

​Trenul s-a oprit acolo, iar grupul nostru a continuat cu autobuzul. Am călătorit aproximativ un kilometru mai departe în Canada, până la un restaurant frumos cu vedere la canionul râului Tutshi. Ni s-au servit cârnați de bizon, pâine specială de casă și cafea sau ceai.

​O atracție populară este traversarea Podului Suspendat Yukon peste râu.
O mică observație: în ciuda numelui său, podul nu se află în Teritoriul Yukon. „Yukon” este pur și simplu o parte din numele podului. Granița reală cu Yukon se află la aproximativ 40 de minute de mers cu mașina mai la nord.

Mi s-a părut că peisajul de pe partea canadiană a graniței este mai blând, cu dealuri line și, bineînțeles, mult mai multe lacuri.

​Mai este un loc pe care aș dori să-l menționez: Golful Glacier.
L-am admirat fie de pe balconul cabinei noastre, fie din cantina navei, ținând mereu binoclul la îndemână în caz că observam animale sălbatice.

Am vazut multe vidre.

Bucati de ghiata de toate marimile peste tot.

Ghetarul printre munti.

În noiembrie 1895, scriitorul englez Oscar Wilde a fost adus în lanțuri din Londra la penitenciarul de muncă silnică din Reading. Fusese condamnat la mai mulți ani de detenție pentru „atentat la moralitate”.

Pe peronul gării din Reading se strânsese o mulțime de curioși. Wilde, îmbrăcat în vestonul vărgat al deținutului, stătea în ploaia rece, înconjurat de paznici, și plângea pentru prima oară în viață. Mulțimea râdea.

Până atunci, Oscar Wilde nu cunoscuse nici lacrima, nici suferința. Fusese dandy-ul strălucitor al Londrei, un trândav genial, maestru al paradoxurilor. Se plimba pe Piccadilly cu o floare de floarea-soarelui la butonieră. Întregul Londra aristocratică îl imita. Se îmbrăca precum Wilde, repeta ironiile lui, cumpăra pietre prețioase ca el și privea lumea de sub pleoapele lăsate cu aceeași aroganță.

Wilde refuza să vadă nedreptatea socială atât de evidentă în Anglia. De fiecare dată când dădea nas în nas cu ea, o acoperea cu un joc de cuvinte spiritual și se retrăgea în cărți, în poezie, în contemplarea pietrelor și a tablourilor rare.

Iubea tot ce era artificial. Preferința lui mergea către sera decorativă, nu spre pădure, către parfumul fabricat, nu spre mirosul pământului ud de toamnă. Natura i se părea brutală și obositoare. Viața era pentru el o jucărie, iar până și gândirea profundă era un simplu pretext pentru plăcere.

Lângă casa lui din Londra ședea un cerșetor. Zdrentele acestuia îl iritau. Wilde a chemat cel mai renumit croitor din oraș și i-a comandat cerșetorului un costum dintr-o stofă fină și scumpă. Când a fost gata, Wilde a trasat cu creta locurile unde trebuiau să fie rupturile. Astfel, în fața ferestrei sale a stat de atunci un bătrân în zdrențe picturale, dar elegante. Sărăcia, spunea el, trebuie să fie frumoasă.

Așa trăia Wilde — arogant, cufundat în lecturi și în contemplația frumuseții. Seara apărea în cluburi și saloane — clipele în care înflorea cu adevărat. Fața lui îmbătrânită devenea dintr-odată tânără și palidă.

Vorbea. Spunea zeci de povești, legende, întâmplări triste sau amuzante, presărate cu gânduri neașteptate, comparații fulgerătoare, digresiuni erudite. Părea un prestidigitator ce scoate valuri de mătase din mâneci. Și nu se repeta niciodată. Pleca uitând ce spusese. Își lăsa poveștile în dar primului venit. Prietenii notau tot, căci el scria puțin. Abia a suta parte din cele povestite de el au fost consemnate de mâna lui. Era leneș și darnic.

„În toată istoria omenirii — scria biograful său — n-a existat un convorbitor mai fascinant.”

După proces, totul s-a năruit. Prietenii l-au renegat, cărțile i-au fost arse, soția a murit de durere, copiii i-au fost luați, iar sărăcia și suferința nu l-au mai părăsit niciodată.

În celula închisorii, Wilde a înțeles în sfârșit ce înseamnă durerea și nedreptatea socială. Zdrobit, umilit, și-a adunat ultimele puteri și a ridicat un strigăt de revoltă împotriva suferinței și a nedreptății, aruncându-l ca pe o scuipare sângerândă în fața societății engleze care l-a trădat. Acest strigăt a fost Balada închisorii din Reading.

Cu un an în urmă, Wilde se mira de cei care plângeau suferința săracilor — el credea că doar frumusețea și bucuria merită compasiune. Acum scria:

„Săracii sunt înțelepți. Ei au mai multă milă, mai multă tandrețe, simt mai profund decât noi. Când voi ieși din închisoare, dacă în casele celor bogați nu voi primi nimic, sunt sigur că cei săraci îmi vor întinde o mână.”

Altădată, susținea că arta și artiștii sunt cele mai înalte valori. Acum gândea altfel:

„Mulți oameni minunați — pescari, păstori, țărani, muncitori — nu știu nimic despre artă și, totuși, ei sunt adevărata sare a pământului.”

Cândva, detesta natura. Florile de câmp — garofițe, margarete — le colora în verde înainte să le prindă la butonieră, considerând culorile lor naturale prea stridente. Acum scria:

„Simt o chemare spre simplitate, spre începuturi, spre mare, care îmi este la fel de mamă ca pământul.”

În închisoare, îl rodea invidia față de naturalistul Linnaeus, care a căzut în genunchi și a plâns de bucurie văzând pentru prima dată colinele galbene de măturică.

A fost nevoie de ocna regală, de privirea în ochii unui condamnat la moarte, de asistarea la bătăile aplicate nebunilor, de luni întregi în care să destrame frânghii putrezite și să care fără rost pietre grele, să piardă prieteni, glorie, ca să înțeleagă în cele din urmă că ordinea socială a Angliei este „monstruoasă și nedreaptă” și să-și încheie memoriile astfel:

„În societatea de azi nu este loc pentru mine. Dar natura îmi va găsi un adăpost în munți, acolo unde mă voi ascunde. Noaptea o va împodobi cu stele, ca să pot rătăci fără să cad, iar vânturile vor șterge urmele pașilor mei, ca nimeni să nu mă urmărească. Apele adânci mă vor curăți, iar ierburile amare mă vor vindeca.”

În temniță, Wilde a cunoscut pentru prima oară ce înseamnă tovărășia. „Niciodată în viața mea nu am simțit atâta mângâiere și atâta delicatețe față de durerea mea, cum am simțit din partea tovarășilor de celulă — deținuți ca și mine.”

Când a ieșit din închisoare, Wilde era înconjurat de o dragoste sinceră din partea celor ce ispășiseră alături de el pedeapsa regală britanică.

După eliberare, a scris două articole reunite sub titlul Scrisori despre viața în închisoare — poate cele mai valoroase texte pe care le-a lăsat.

Într-una, cu o furie reținută, scria despre suferința copiilor încarcerați alături de adulți, în cealaltă — despre cruzimea vieții carcerale.

Prin ele, Wilde intră în rândul celor mai demni oameni. Devine, pentru prima oară, un acuzator al sistemului.

Una dintre scrisori pornea de la un fapt aparent minor: gardianul Martin din închisoarea Reading fusese concediat pentru că dăduse câțiva biscuiți unui copil deținut, flămând.

„Cruzimea la care sunt supuși copiii în închisorile britanice, zi și noapte, e de necrezut. Doar cei care au văzut-o cu ochii lor o pot înțelege. Spaima pe care o simte un copil în închisoare este fără margini. Nu există niciun deținut în Reading care să nu accepte cu bucurie ani în plus de detenție, numai să se pună capăt chinurilor îndurate de acești copii.”

Așa scria Oscar Wilde. Și este limpede că, la fel ca ceilalți, ar fi rămas încă mulți ani în temniță, pentru acel copil mic, pe care îl vedea adesea plângând în celula de izolare.

Nu după multă vreme de la eliberare, Wilde a murit, în exil voluntar, la Paris.

A murit în sărăcie, uitat de Anglia, de Londra, de prieteni. La înmormântarea lui au venit doar săracii din cartierul în care locuise.

© Constantin Paustovski, 1937

Notă : Am citit in Enciclopedia Britanica motivul arestării: a început să experimenteze homosexualitatea, după nașterea unui copil al său – nu știu dacă are vreo legătură una cu alta, probabul doar o determinare în timp. 

 
Aseară am trecut pe la institutul de arhitectură din Toronto. Stdenții și-au expus lucrările, încercări îndrăznețe: statui, picturi pe diferse media, artă din materiale reciclabile… Mi-a atras atenția o compoziție pe un material textil de aproximativ 2m/2m și desenat cu atenție la detalii, totuși cu pretenție de abstract, intitulat Pomul Mortului.

 

Ar trebui să îmi văd de treabă și să las românii din țară să-și aleagă conducătorii. Până la urmă orice popor are șefii pe care îi merită. Și nu îmi cade bine când aud nemulțumiri că diaspora a decis președintele. Așa că nu o să mă duc la vot, dar părerea pot să mi-o spun, așa cum se vede de aici de departe.
Tratatele încheiate de Romania cu UE au fost proaste pentru Romania. La fel și tratate comerciale de avengură cu multinaționalele. Dar asta nu pentru că sus-numiții au vrut răul Romaniei, ci pentru că Romania nu a avut oameni pregătiți pentru negocieri, și străinii au vrut un târg bun pentru ei. Reprezentanții țării, din prostie sau corupție au semnat.
Pe vremea lui Ceaușescu cei care semnau tratate internaționale o făceau de pe o altă poziție, unde important era să semneze contracte fără să țină seama de oameni, și românii au suferit de foame și frig vânzând tot ce se putea la preț de nimic. Sistemul nu a pregătit oameni pentru negocieri adevărate și complexe, sistemul Ceaușist era un sistem închis.
Așa că în diferite organizații internaționale, reprezentând Romania după 1989 au ajuns unii care s-au strecurat acolo, și unii care aveau ceva cap, dar asta nu e destul.
Unul dintre ei, câștigând bani frumoși pe la ONU sau nu știu mai pe unde, a fost și cel care are șanse să ajungă președinte, Călin Georgescu. Am văzut un interviu luat lui Georgescu de Tatulici. Nu îmi venea să cred. Georgescu mi s-a părut o nulitate, nu a fost în stare să răspundă la nici o întrebare concretă, ci evita folosind sloganuri patriotarde sau invocându-l pe Dumnezeu.
Câteva exemple. Georgescu vrea să revitalizeze țara cu producere de mai multă energie și hrană. De asemenea pune la îndoială toată afacerea UE și NATO.  Spun din memorie dintr-un articol cu ceva citate de undeva în cartea lui (mi se pare din 2016) că lumina la noi (în sens de viitor luminos) vine de la ruși.
Să le luăm pe rând.
El vrea mai multă energie produsă în țară pe bază de cărbune. Lăsând la o parte poluarea și resursele care se vor termina, mă întreb cum sună asta cu faptul că el se crede un om care apreciază mediul nostru drag. Apoi a zis că energia eoliană nu contează, e aproape zero. Tatulici i-a spus că atunci când bate vântul poate fi în jur de 20 la sută, sau cam așa ceva. Georgescu nu l-a contrazis, căci habar nu avea. A zis doar că s-au tăiat pădurile pentru eoliene (fals, tăierea pădurilor are altă cauză) și ca să zică și el ceva, i-a tras-o cu eolienele care inundă apele și pământul strămoșesc.
Hrana. Vrea ajutor pentru micii proprietari. Cu asta sunt de acord. Dar apoi a început să bată câmpii cu vestul decăzut care o să aibă nevoie de mâncare și Romania o să se îmbogățească. Fals. E prea multă mâncare în vest, guvernele de acolo pun tot fel de bariere ca să protejeze fermierii locali. Poate Georgescu vrea să vândă la preț de nimic, sau în țarile sărace, tot pe nimic.
Tratatele UE și NATO. Așa cum sunt, bune sau rele ele există. Georgescu vrea să le schimbe. Bun. Tatulici l-a întrebat dacă are pregătiți specialiști pentru re-negociere. Ȋn cartea lui erau menționați vreo 4 indivizi, și Georgescu a zis că ăia sunt. Când Tatulici s-a luat cu mâinile de cap, Georgescu a completat, spunând că o să-l lumineze Dumnezeu ce o să facă.
Electoratul poate fi păcălit ușor, vorbind același limbaj cu religioșii care sunt disperați să aibă pe cineva la vârf care se închină cu ei (cinstit sau fanfaronadă, chiar nu contează pentru ei) sau dă glas urii nemulțumiților, chiar dacă nu are un program să vină cu soluții. Sper că înțelepciunea românului să fie mai presus de cea a americanilor.

​

​La începutul acestei luni  (octombrie 2024), am avut câteva probleme de rezolvat la Montreal. Ca de obicei, plănuim să ne oprim oriunde natura ne oferă ceva nou sau interesant.
Inainte de Montreal am poposit într-un parc de lângă Kingston.
Păsările au fost foarte prietenoase și am văzut doi copii oferindu-le cereale din mâinile lor.

​După ce ne-am rezolvat problemele la Montreal, ne-am îndreptat spre Pembroke. Am uitat numele parcului național în care ne-am oprit, dar ne-a plăcut. Desigur, acolo era un lac. Cred că nu există parc provincial sau național în Canada fără cel puțin un lac și toate merită vizitate.

​Temperatura era de 12 grade Celsius, și apa la fel, dar nu mi s-a părut prea rece să merg în ea de-a lungul țărmului.

​Sotia a preferat sa admire natura de pe un ponton la vărsarea unui râu în lac, de unde se pteau lansa kayak-uri sau canoe.

 
Următoarea oprire a fost undeva în mijlocul lui nicăieri, unde am urcat pe un deal de unde se puteau vedea imprejurimile, cât vezi cu ochii păduri și lacuri.

​La întoarcere către Toronto ne-am oprit la Hush Lodge pentru două. Din exterior, părea o clădire veche, deloc atrăgătoare, dar înăuntru era cald, o cameră mare și foarte curată. În e-mailul nostru, am primit codul de acces pentru a intra în clădire și în cameră; nu era nimeni în jur. Ne-am servit singuri cu veste de salvare, vâsle și o canoe care era parcată pe lac pentru a ne bucura de ceva timp pe lac. Toată ziuanu am fost decât noi pe lac.

Ultima noastră oprire a fost lacul Kamaniskeg, unde s-a întâmplat tragedia ambarcațiunii Mayflower în 1912. Din Wikipadia:
[Ambarcațiunea] călătorea pe lacul Kamaniskeg de la Barry's Bay la Combermere pentru a preda cadavrul lui John Brown cumnatului său (un consilier local din Combermere). În acea noapte de iarnă, din cauza unei furtuni, s-a scufundat, și 9 oameni s-au înecat. Trei au reușit să supraviețuiască rămânând pe linia de plutire agățându-se de sicriul care îl purta pe John Brown (un al patrulea s-a salvat și el dar a murit de frig). În cele din urmă, au ajuns pe o mică insulă numită Gull Island (acum cunoscută sub numele de Insula Parcher) și au făcut foc folosind resturile epavei ajunse la țărm. A fost o emisiune cu aceasta tragedie la un canal ce prezenta fapte incredibile, « Ripley's Believe it or Not ».
​Un localnic a oferit o parte din proprietatea lui pentru a construi un punct de observare a lacului, de unde se vede si locul tragediei.

​Tragedia s-a petrecut lângă mica insulă din dreapta.

​La 15 min mers pe jos de la noi este lacul Ontario. Acum câțiva ani am cumpărat un kayak gonflabil de 2 persoane, ecupat cu scaune (pneumatice) , pagaye și un sac impermeabil (pentru acte, telefoane eventual mancare) ce se poate lega de ambarcațiune.
Credeam că e mai degrabă o jucărie să ne plimbăm de-a lungul plajei. Dar am văzut că ține la valuri, și am avut curajul să traversăm (1-2 km) până la insulele din jur. Din păcate pe acele insule ajung și alții, și e destul ca unu la sută să fie nesimțiți să lase murdărie în spate, și nu îți mai vine să mergi acolo. O dată ne-am dus cu un sac de plastic și am făcut curat ca să ne bucurăm data viitoare. Soția a pus pe Instagram isprava noastră și a primit sute de aprobări (deget în sus). Mă întreb câți or fi fost din ăia care lasă murdărie și s-au gândit: “ei bine, butem lăsa mizerie că vin alții și curăță).”

 ​Doi ani mai târziu (ieri) am fost acolo. Acele insule nu sunt întreținute și natura nu e întotdeauna frumoasă. Când apa se revarsă acolo se formează mlaștini unde se adumă alge moarte, frunze uscate, rămurele, câteodată pești morți, și miroase. În plus e rahat de gâște și rațe sălbatice care întregește peisajul. Păsările astea au ajuns o pestă, acolo unde se adună moare tot (din cauza rahatului acid), mai ales broaște (considerate un barometru de sănătate în natură), șopârle și alte mici viețuitoare.
 
Oricum am găsit până la urmă un loc să ne bălăcim.
 
Problema cu kayakul gonflabil e că nu e ușor de navigat cu el, mai ales dacă sunt curenți de apă. Lacul Ontario e pe fluviul St. Lawrence și sunt multe râuri care se varsă acolo, formând curenți rotitori. Când curentul e favorabil, e o plăcere, dar când e împotriva direcției dorite, luptăm din greu să avansăm ca melcul. Ȋncă nu s-a întâmplat să fim târâți dincolo de insule, unde cel mai apropiat țarm ar fi la 50 km, țărmul SUA, sau mai tragic încă, în josul fluviului unde se îngustează abea la 300 km distanță. Ciudat, am constatat că acei curenți ne înping spre țarm aproape întotdeauna. Cinstit vorbind, curgerea fluviului e foarte lină, e aproape o baltă imensă… totuși, curge. Ceea ce dereanjeaza sunt valurile, care pot fi brutale la vant mare.

La șederea noadstră de 2 zile la stațiunea Nomi, cea mai atrăgătoare distracție a fost navigarea pe lac.
Cred că am mai spus în postările mele că în Canada sunt mai mult de 2 milioane de lacuri, cel mai mare, Lacul Superior, împărțit juma-juma cu US, are peste 81 mii km patrați. Prin comparație, Republica Moldova are mai puțin de 34 mii km patrați.
Cel care era lângă noi este primul dintr-o salbă de lacuri pe cursul unui râu, și puteam să mergem zeci de km dintr-un lac în altul. Fiindcă apa lacului era curgătoare, era permis și ambarcațiuni cu motor, care mie nu mi-au plăcut niciodată, fiind zgomotoase, poluante și periculoase. S-au întâmplat accidente cu tineri ce se luau la întrecere, și se încrucișau din joacă prostească. Pe lângă lac sunt și case de vacanță individuale, am văzut asta la toate lacurile, chiar și la cele mult mai în nord.

​Stațiunea avea doar canoe de închiriat, ne-a costat 30 dolari pentru 2 ore. Cred că ucrainianca (recepționera care ne-a închitiat acea canoe) ne-a plăcut, după cum credeam eu, ar fi costat mai mult. Ne-a dat cheile de la lacătul unei canoe (legată de o etajeră cu ambarcațiuni), ce era aproape de platforma de lângă lac.

​Am intrat intr-un golfuleț cu apa mai puțin de un metru, unde era paradisul nuferilor, cei mai mulți albi, dar erau și galbeni.
​După plimbarea pe lac am luat prânzul la stațiune căci nu erau alte opțiuni oricum. Restaurantul era cochet, iar servirea ca la restaurantele de lux, cu mâncare puțină pe farfurie, aranjată cu gust, și combinație interesantă între sosusri, legume și carne (eu am luat pește).

​După masă am intrat in parcul Algonquin (cel mai mare din Ontario, aprox 6.700 km patrați) și am mers cam 2 km pănă la o cascadă. Am fi stat mai mult dacă nu erau muște și țânțari.

​A doua zi, în drum spre casă ne-am oprit într-un alt parc, Parcul Lacului Liniștit. Fiindcă nu avea apă curgătoare, ambarcațiunile cu motor sunt interzise. Noi am închiriat 2 kayak-uri de o persoană, 170 dolari, din care 120 ne-au fost dat înapoi când am înapoiat cheile ce  legau kayakurile de rafturi.

​Am ajuns la stațiunea Nomi, un hotel cu 15 camere pe la 1 PM, după ce am luat masa pe drum.
Era în mijlocul pădurii la vreo 200 metri de un lac. Recepționera este o fostă sportivă din Ucraina, ce a profitat de programul de ajutorare oferit de guvernul Canadei după începerea războiului cu Rusia. Fata făcea eforturi considerabile să fie serviabilă și să nu greșească cu ceva, sperând să rămână definitiv. Am stat un pic de vorbă cu ea. Era timorată, îi tremura vocea, măcar că eu nu arăt înfricoșător.
Oricum, puteam ocupa camera numai după 3 PM, așa că am decis să facem un traseu cam de 2 km prin pădure, toată zona fiind proprietatea celor de la Nomi.

​Peisajul semăna oarecum cu o parte din jurul satului bunicii de la Podeni. M-au năpădit amintiri de când eram copil.

Era mai rău ca în Ro, ca să fiu cinstit, din cauza țânțarilor și muștelor negre - mici și arțăgoase, care veneau ca săgețile să-mi sugă sângele. Atunci ne-am dat seama de ce nu era nimeni pe traseu. Eu mi-am făcut datoria față de stomac și am mâncat zmeură din belșug, apărându-mă tot timpul de muște cu șapca (pălărie, pentru cine nu cunoaște regionalismul). Ȋntr-o oră m-am ales cu vreo 20 de înțepături, cu umflături de la 1-2 mm până la dimensiunea unei monede de 25 de bani. Soția a scăpat mai ușor căci avea pantaloni lungi și o cămașă cu mânecile lungi. 

​După ce ne-am cazat am mers la lac. Toată platforma era pentru noi, nu ne-a deranjat nimeni.

​Cel mai bun lucru era să fac baie.

​Nu mai erau muște și țânțari. Oh, ba da. Am adormit pe ponton, și m-a trezit un zgomot de avion. Era un muscoi mare și negru, cu albastru intens între aripi, care mi-a trecut pe lângă ureche. Când eram copii, le numeam muște de rahat (un pic mai pe românește) pentru că le vedeam mereu pe balegi. De fapt, oricât de ridicol pare, aș fi vrut ca musca să treacă și pe la urechea aialaltă, căci mi-a trezit și ea amintiri din copilărie. Dacă tot m-a trezit, am mai făcut o baie.

​Ȋn postarea următoare am descris ce puteam face pe lac.
 
https://www.eliademoldovan.com/romanian/nomi2

Eu scriu cărți, iar soția pictează.
Site-ul soției e aici:
https://www.ManuelaMoldovan.com/
Când are expoziții, sau galerii interesate în reprezentare mergem acolo și mai legăm câteva zile de concediu. Săptămâna trecută am fost la Montreal (plecând de acasă din Toronto).


​Prima noapte am petrecut-o lângă o plajă pe malul lacului Ontario, Presqu’Isle. E ca la mare, doar că în spate e pădure, nu stațiuni.

Undeva, către parcare era o mușama de vreo 2-300 metri lungime pănă la parcare, ca să se usuce lăbuțele, să se scuture nisipul și să poți să te încalți, așezat pe bolovani în formă de băncuțe. Bineînțeles că era și o placă având inscripte numele asociațiilor care au plătit mușamaua. Mi se pare normal (acu, nu când eram în Romania) să te lauzi cu orice mărunțiș: cade bine la rezume-ul asociației.

​Am rezolvat treaba la Montreal și am decis să mergem în nord. Sunt drumuri de zeci de kilometri prin pădure, apoi o intersecție și trebuie să ști pe unde să o iei, încă câțiva zeci de kilometri prin pădure până la următoarea intersecție, și tot așa câteva sute de kilometri până la destinația aleasă.
E bine să memorezi 2-3 intersecții (numele și direcția) căci GPS nu prea are semnal în cea mai mare parte din sălbăticie.

 

​Unde sunt căteva case lângă drum se numește localitate, dar au câte un restaurănțel din sec XVIII - XIX, cu mâncare locală, bine pregătită de altfel. Am uitat să fac o poză…
​Către seară ne-am oprit în Arnprior, o localitate pe malul unui râu (de fapt se lărgea și era lac) cu o populație impresionantă de aproape 9 mii locuitori. Ne-am dus direct la lac.

 Am văzut cum o cucoană îi învăța pe pensionari (și câțiva mai tineri) să lopăteze la kayak, cu pagaiele măturând aerul. Mai târziu i-am văzut la practică pe lac, cucoana răcnind la fiecare lovitură de pagaie, și bătând cu pumnul înt-o tobă.

​A doua zi am continuat spre vest și am ajuns la NOMI - o stațiune (bineînțeles pe malul unui alt lac) la care am avut inspirația să rezervăm ultimul loc cu o zi înainte (aveau 15 camere).
Dar despre ce am găsit acolo – postarea următoare:

 https://www.eliademoldovan.com/romanian/nomi
 

​Croaziera a plecat de la New York. A fost o zi frumoasa, prevestind o vacanta superbă.
Am putut vedea Manhattan de pe balconul camerei noastre.

​Ca de obicei, la plecare a fost o petrecere cu muzică și dans (disco) la etajul 10.

​Cabinele din interior (fără geam) erau ieftine. Cu câteva zile înainte de plecare, au fost vândute cu mai puțin de 700 USD de persoană. Însă majoritatea pasagerilor aveau un loc unde să stea peste zi, cu multe locuri frumoase în jurul piscinei sau acele semicorturi unde pasagerii se puteau bucura de muzică și vremea de afară. Majoritatea le ocupau devreme și le păstrau intraga zi, lăsând acolo câteva obiecte personale atunci când mergeau după mâncare sau alte necesități.
 

​Vasul de croazieră se nemea Carnaval Venezia (Veneția), pentru că multe locuri de pe vas au încercat să simuleze orașul, cum ar fi zona centrală, inspirată de piața San Marco. Acolo muzicienii cântau (la balcon) tot timpul zilei.

​Seara era divertisment; ne-a plăcut trupa rock-and-roll. 

​Prima oprire a fost St. Thomas. Acolo am mers la plajă.
Odihnindu-mă pe scaun, am simțit ceva umed căzând pe piciorul drept. Mi-am avut celula în mână și am luat repede o lovitură. Vedeți dragonul (ei bine, iguana) responsabil pentru asta?

​Următoarea oprire a fost San Juan, Puerto Rico. Plaja era aproape de centru, cu o mulțime de pești de văzut, deoarece localnicii le aruncau mancare și erau corali până la mal.

 
​Vegetația era peste tot în jurul nostru. Mi-au plăcut ficușii. Sunt uriași și concurau cu alte plante, tot fel de nuanțe de verde.

​Următoarea oprire a fost Republica Dominicană. Linia de croazieră este proprietarul locului unde a acostat barca și a construit acolo un mic sat, unde localnicii nu aveau voie, ci doar muzicieni.

​În acel sat erau multe magazine, flori și tot felul de copaci. Soția mea iubește florile și le-a pozat pe toate. In poza de mai jos, în spatele ei este o piatră uriașă de chihlimbar, poate cântărind tone.

​Erau piscine în sat, dar ne-am dorit o plajă adevărată, și am luat un autobuz. Am plătit  excursia pe vapor, 80 de dolari (plus taxe) pentru 2, dus-întors. Soarele te poate arde chiar și atunci când înoți și am avut deja prea multă expunere, așa că am purtat protecție.

​Următoarea oprire a fost Gran Turk, unde linia de croazieră deținea locul și avea scaune incluse. Plaja era stâncoasă, așa că a trebuit să port papuci speciali. Viața marină era foarte frumoasă și bogată tocmai pentru că apa era doar pentru că în apă erau doar stânci și corali.

​Una dintre misiunile lunare a amerizat lângă Grand Trunk, iar piața centrală a satului avea o replică. Nu-mi venea să cred că era atât de mică! Dacă am înțeles bine, acolo au fost înghesuiti 7 astronauți!

​Ultima oprire a fost o mică insulă Bahamas - proprietatea liniei de croazieră.

​Ieri seara au fost competiții de îndemânare dintre stelele basketului masculin din liga nord americană. Cel mai așteptat eveniment a fost competiția de aruncări din afara careului (care într-un meci normal e 3 puncte) între Sabrina Ionescu (invitată special) și Stephen Curry.

Competiția e așa : sunt 27 mingi de aruncat din afara careului, în care cele 16 roșii valorează 1 punct, 9 gri valorează 2 puncte și două verzi valorează 3 puncte (sunt plasate mai departe de linia rotundă a careului) pentru un total de 40 puncte.
 
Cu o săptămână inainte a fost competiția feminină a stelelor din basketul American în care Sabrina a uimit în competiția de 3 puncte cu un record istoric (masculin + feminin) cu 37 puncte, ratând doar 2 aruncări (una de 1 punct și una de 2 puncte). Recordul anterior era de 31 puncte stabilit de Stephen în 2022.
 
Stephen e un fenomen, deținând recordul istoric al aruncărilor de 3 puncte, în cariera de până acum cu peste 3600 coșuri reușite (peste 10.000 puncte). Băiatul e miliardar, aducând multe titluri NBA pentru echipa sa, Golden State Warriors. Linia titlurilor a fost întreruptă de Toronto în 2019 când i-a bătut în finală (ha !) 4-2 la meciuri.
 
Sabrina e româncă, născută în 1997 în California. Joacă pentru echipa feminină Liberty New York.
Sabrina a pierdut competiția de aseară cu Stephen 29-26.
26 e un punctaj foarte bun, la competiția masculină câștigătorul a avut 29 puncte in runda finală (a treia). Sabrina a avut o singură rundă. Probabil dacă avea și ea 3 runde ar fi realizat mai mult, fata aruncă mingea formidabil.
​Sunt sigur că o așteaptă contracte serioase. De fapt, prin prestanța ei, a ridicat nivelul basketului feminin în SUA.
 

​Prima noastră călătorie din 2024 trebuia să fie semnificativă și memorabilă. A fost în Polinezia Franceză, iar insulele pe care urma să le vizităm sunt Tahiti, Moorea, Bora Bora, Fakarava, Rangiroa, Raiatea și Nuku Hiva.
 
Pe parcurs am avut multe surprize, unele bune și altele rele.​
​​
Participanți: Soția și eu.
 
Toți locuitorii insulelor știu franceza, căci este limba în care se studiază la școală. Soția și cu mine ne descurcăm în franceză așa că am putut discuta cu localnicii.

​A face fotografii era esential, iar celularul meu Samsung A53 este excelent pentru așa ceva.
 
Tot ce aveam nevoie era o husă impermeabilă pentru a face poze și sub apă. Ei bine, husa pe care am cumpărat-o protejează telefonul dar nu face poze sub apă! Indiferent în câte moduri am încercat, presiunea apei pe ecran a fost suficient de puternică pentru a ignora degetul meu apăsând pe buton..

Am început vacanța în Papeete, capitala lui Tahiti. Vremea a fost perfectă. Papeete are o plajă publică numită Km 18.
 Plaja este foarte curată și nimeni nu ne-a cerut bani pentru o umbrelă sau scaune.
​Era destul loc sub copaci; aveam nevoie doar de prosoape. Foarte civilizat.

​Coralii și peștii erau aproape de țărm, apa caldă, vacanța perfectă.

​Și sunt restaurante aproape de plajă... nu prea multe opțiuni (burgeri și cartofi prăjiți, cam asta era, dar merge, ne era foame).

​Ne-am îmbarcat în croaziera de lux Oceania pe 30 ianuarie 2024. A început bine.
​Vaporul urma să ajungă pe 6 insule. Stătea în larg, iar turiștii erau aduși la mal cu ambarcațiuni speciale pe care le avea vaporul agățate undeva pe la etajul 4.
Prima oprire a fost Moorea. Era o zi însorită, arzătoare, iar singurul loc unde să stai era în apă, 29,5 Celsius. Și merită, coral și pești, la fel ca în Papeete. De unde ne-a lăsat ambarcațiunea, am luat un taxi și l-am rugat pe șofer să meargă la cea mai apropiată plajă. Era lângă o stațiune, nu-mi amintesc numele. Am stat ore întregi în apă. Aveam o cămașă cu mâneci lungi pentru protecție împotriva soarelui, chiar și în apă.

​Următoarea oprire urma să fie Fakarava (un paradis polinezian), dar căpitanul a spus că valurile erau prea mari pentru ca ambarcațiunile să poată opera. După părerea mea, oceanul era calm, furtuna era la câteva ore distanță. Bănuiesc că i-a fost teamă că nu ne poate aduce înapoi pe navă la timp. Decizie proastă. Poate că era mai bine să anuleze excursiile la țărm și să le spună oaspeților că timpul maxim permis pe insulă era de 2-3 ore, sau orice oră înainte de furtună. Ulterior, au fost multe alte decizii discutabile, iar căpitanul a dat vina pe sediul central din Miami, pe care a trebuit să-l asculte.

Vaporul s-a îndreptat spre arhipelagul Marquesas, departe de furtună.
Prima oprire a fost Nuku Hiva.
Ce mi-a atras atenția imediat au fost animale ca în satul bunicii: găini, câini și cai.

​Am vizitat biserica în care statuile lui Iisus erau ca polinezienii - trăsături și culoare.
Îmi amintesc vizitele în Africa, unde l-am văzut pe Isus negru (la fel ca în cea mai înaltă biserică din lume, Familia Segrada din Barceloba). În satul bunicii, Isus este alb cu păr galben. În unele biserici din Orientul Mijlociu, el este reprezentat cu trăsături semitice (cel mai probabil aproape de adevăr deoarece el era de origine semitică, evreu).
Știe cineva cu adevărat cum arăta Isus?

Lângă biserică, pomii de mango erau impresionanți, ca un pom de Crăciun împodobit cu fructe.

​Am cumpărat 2 mango (aproape 1 kg fiecare)  de la o localnică. Le-am mâncat în grădina din spatele bisericii.

​Apoi, am făcut o baie, de unde am văzut pe dealul din apropiere Zeița Fertilității păzită de un războinic. Am vizitat-o și probabil am jignit-o pe zeiță pentru că la întoarcerea pe vapor ne așteptau vești proaste.

Vestea proastă a fost că o furtună ca niciodată în ultimii 20 de ani devasta insulele pe care trebuia să le vizităm.

​Vaporul și-a găsit adăpost într-un golf din apropierea insulei Hiva OA, cu aproximativ 2000 de locuitori. Am stat acolo două zile. Ȋn acel golf au fost multe alte ambarcațiuni mici care căutau un loc ferit de furtună.
Nu era o insulă vizitată de croaziere decât foarte ocazional, chiar dacă avea câteva atracții turistice.
Când sătenii au văzut vaporul, au pregătit satul ca de sărbătoare pentru vizita neașteptată.

​De unde am fost lăsați la țarm, ne-am hotărât să mergem pe jos, vreo 3 km, în jurul golfului.
Un localnic ne-a văzut și ne-a invitat în mașina lui, apoi și-a prezentat cu mândrie satul. S-a simțit jignit când am vrut să-l plătesc. L-am făcut fericit, spunând că e inimos. Apropos, în Plynezia trăiesc mulți francezi, și cred că omul nostru era un amestec.

L-am rugat pe noul nostru prieten să ne conducă la plajă. ​Am înțeles de ce insula nu avea turiști. Turiștii care vin în Polynezia vor plaje frumoase cu corali și pești.
​Aici în Hiva OA nisipul era cenuşă vulcanică, iar din cauza valurilor, apa era tulbure.

​Am vrut să ne întoarcem la vapor cu autobuzul. Mai-le (tatăl francez și mama polyneziană)
, o agentă de turism voluntară, a intrat în autobuz și și-a dat seama că majoritatea turiștilor nu au vizitat piața unde artiștii locali își vindeau arta. De asemenea, ne așteptau fructe gratuite (plătite de linia de croazieră Oceania).
Mai-le a spus:
- Artiștii și-au pregătit munca pentru nimic? Și toate fructele care vă așteaptă... Nu are sens. Autobuzul va merge la piață, nu la vapor!
Mi-a plăcut nebunia ei, era adorabilă...

​Toți șoferii din zonă o ascultă pe Mai-le. Așa că, în căldura dogoritoare, ne-am îndreptat spre piață în loc să mergem la aerul condiționat de pe vapor.
​
Fructele cu care ne-au servit localnicii (papaya, mango, banane, trestie de zahăr și altele pe care nu-mi amintesc numele) au fost delicioase.

 
Am mâncat fructele cu pâine. Pâinea crește în copaci. Localnicii pun fructele pe jar, apoi decojesc coaja și gata - pâinea este ca un cartof uriaș. A fost făcut aluat și servit cu lapte de cocos. Delicios.

Hiva OA este insula în care a trăit binecunoscutul pictor Paul Gauguin. Are un muzeu pe insulă unde este o statuie a lui, dar picturile de acolo nu sunt originale.
​Mormântul lui (in cimitirul local) nu are cruce.

​O altă personalitate care a trăit pe Hiva OA este Jacques Brel, actor, cântăreț și compozitor. Melodiile sale au fost interpretate de Frank Sinatra, David Bowie, Ray Charles, Andy Williams și mulți alții.
Are un muzeu pe insula, alături de muzeul lui Gauguin.
Când a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, s-a retras pe insulă. Un om bogat, a ajutat sătenii în multe feluri. Este foarte iubit pe insulă. Oamenii pun și astăzi pietre cu cuvinte frumoase pe mormântul lui, care nu e altceva decât un morman de pietre.

 
Problemele au început după ce am părăsit arhipelagul Marquesas. Am început drumul de întoarcere prin coada furtunii (vaporul se legăna mai tara ca și pătuțul meu de copil) și nu am putut vizita Rangiroa, Raiatea și Bora Bora. Excursiile incluse în pachetul pe care l-am plătit au dispărut și nu am primit nicio compensație. Linia de croazieră a dat vina pe vreme, iar turiştii au absorbit pierderile. Una peste alta, din 6 insule de vizitat, am ratat 4, cu una adăugată ca compensație (Hiva OA), dar mult prea puțin. Cu tehnologia de astăzi, trebuie să fi știut despre furtună și ar fi putut schimba itinerariul către insulele din afara traiectoriei furtunii, dar nu au vrut să cheltuiască bani, și efort organizațional. Au vrut profit, chiar dacă asta le-a subminat credibilitatea ca linie de croazieră de lux. Toți pasagerii cu care am vorbit au spus că vor scrie recenzii negative. O doamnă din Quebec ne-a spus despre călătorie că părerea ei este că  croaziera a fost un masacru.
 
Oceania ne-a trimis o notă că ne vor acorda credit de 500 USD pentru excursii în următoarea călătorie cu ei și ne vor scuti de bacșișurile obligatorii pentru ospătarii din restaurante și cei care ne fac curățenie în camere, adică aproximativ 400 USD.
De ce nu ne dau banii acum? Vor să ne ademenească într-o altă călătorie cu ei?

​Ȋntr-o seară, la restaurant, ospătărița (Ana din Macedonia) s-a uitat țintă la mine și mi-a zis în românește, “Ce faci mă?”. Șeful ei este Vali (poza de jos), un român șef la două restaurante ce-și învața subalternii expresii românești. Când am servit masa la restaurantul lui, și a venit la noi, i-a dat comanda ospătarului (un peruan) în românește. Comanda mea a înțeles-o, pe a soției nu, și cu capul plecat, a cerut comanda din nou în engleză.
​De fapt Vali e băiat bun și harnic.

La întoarcere de pe croazieră am mai stat 2 zile la Papeete, stațiunea Te Moana. Dar a fost cam furtunos, și autoritățile au închis plajele. Așa că, ne-am petrecut multă vreme în balconul camerei, feriți de ploaie.

Ȋn primul rând, de ce s-a îndatorat România?
Răspuns: idea era că România voia să devină dintr-o țară eminamente agrară o țară industrializată, deci avea nevoie de bani să cumpere tehnologie din alte țări. Eu zic că idea nu a fost rea.
Problema este că România nu avea oameni calificați pentru un astfel de proiect. Erau oameni entuziaști, dar nu erau pregătiți nici tehnic și nici nu aveau calități manageriale, marketing, negocieri. Au cumpărat ce era mai ieftin. Funcționează și tehnologia veche și cea de ultimul răgnet?
        - Păi dacă da, atunci o cumpărăm pe aia ieftină, vorba românului, “merge și așa”.
        Așa că, vestul a vândut tehnologie veche la români. Prostiile astea cum că vestul a găsit în România debușeu pentru tehnologii învechite e o teorie pentru cei care cad pradă teoriilor conspirației. In sistemul bazat pe economia de piață toți vor să vândă, dar tehnologiile noi erau mult mai scumpe și apoi trebuiau să vină tehnologii străini să lucreze cu românii până tehnologii români preluau controlul. Iar asta era nu-nu: costa mult și cei care veneau puteau vedea ce nu trebuia, sistemul nostru era închis.

Eu știu bine cum funcționa sistemul energetic, căci eram specialistul Ministerul MIMUEE (Ministerul Industriei de Mașini Unelte Electrice și Electronice) la anumite echipamente din centralele electrice.
Cum funcționau multe din acele centrale era de plâns (“sat fără câini” cum spunea bunica), în special Turceni, Anina, Rovinari.
Romania era decuplată de la sistemul energetic European pentru că centralele românești cădeau des și introduceau vârfuri instantanee de cerere de energie de la sistem și cădeau și centralele de la vecini, Ungaria și Yugoslavia, care ne-au decuplat. Romania a ajuns să funcționeze insular, din cauza asta cădea curentul în sate și orașe. Ca să mai aibă o gură de oxigen, românii furau la Porțile de Fier: deschideau vanele mai mult decât era convenția cu sârbii, dar sârbii făceau scandal degeaba. Dacă deschideau și ei vanele la fel, scădea apa așa mult încât nici unul dintre parteneri nu mai puteau folosi  hidrocentrala până ce apa ajungea din nou la un nivel acceptabil.
Problema cea mai mare era mentalitatea oamenilor. Sistemul în Romania se menținea doar prin cei care aveau ceva conștiință, care de fapt erau pedepsiți de sistem. Cine era prostul care să arate că știe să dreagă probleme? (Apropo: eu am fost unul dintre ei). Să fie trimis peste tot în țară cu săptămânile și să-și lase nevasta și copiii mici acasă singuri, căci “specialistul” nu era ajutat cu nimic, ci mai degrabă servit cu lozinci patriotarde, eventual amenințări. Dacă acei specialiști ar fi fost compensați cum se cuvenea s-ar fi creat un decalaj între oameni, care era împotriva principiilor comuniste. Așa că oamenii au învățat repede să facă pe proștii să nu fie hingheriți de sistem. Am avut colegi care apăsau pe butoane la întâmplare când mergeau în delagații, stricau și mai rău, și nu mai erau trimiși. Pentru asta erau răsplătiți, ajungeau șefi ca să facă și ei ceva.
Dar să revin la datoriile plătite cu mâncarea de la gura oamenilor, ceva mobilă, eventual haine și papuci la competiție cu vietnamezii și indonezienii (pe preț de nimic).

Datoria s-a plătit, după cum știu eu, pe la începutul lui 89.

De ce nu a început să fie căldură și mâncare după ce s-au plătit datoriile? Păi era nevoie de bani pentru retehnologizare. Așa că probabil mai erau 10-15 ani de răbdat foame și frig. Ȋncă o dată, vorbesc de românul obișnuit, căci potentații vremii aveau magazine speciale (așa funcționa egalitatea comunistă).
Știți gluma aia?
Elena și nea Nicu au văzut din mașină o coadă.
     - Ce-i aia? a îtrebat Nicolae
     - Coadă la carne, a zis Elena.
      - Nu avem carne?
    - Nu noi! Ei! a zis Elana ofuscată.
​
Să zicem că mai treceau și acei 10-15 ani și se retehnologiza economia. După aia mai trebuia o generație sau două să se schimbe mentalitatea oamenilor, deși nu cred că era vreun plan pentru asta, era împotriva principiului de bază. Răsplata mai mare pentru valoarea mai mare a muncii prestate ar fi creat decalaje, așa că salariile erau plătite după calificare, cel mai bun profesionist și cel mai prost cu aceeși calificare aveau același salar.

 Sistemul funcționa totuși, era ținut în pioneze de unele companii care funcționau bine sau acceptabil. “Merge și așa.”
Singura soluție? Ȋnlăturarea sistemului.

Eventual o să vin cu mai multe exemple clare pe care le știu, ca să demonstrez ce am spus mai sus, și anume că economia era falimentară. Mâine plec într-o excursie de 2-3 zile. Am timp să mă gândesc și să scriu la întoarcere, deși dacă m-aș lua după Freud nu are nici un rost căci “oamenii nu vor să știe adevărul, au nevoie de o fantezie fără de care nu pot trăi.” 

​Cât de importanți sunt papucii pentru mine ?
Eu fac în medie 7-8 km pe zi, două plimbări obligatorii, una de dimineață, cam o oră, altele după nevoi. Sunt și zile când fac 15 km, căci nu folosesc niciodată autobuzul sau tramvaiul.
Asta înseamnă către 2500 km pe an. Port acești papuci în jur de 4 luni pe an, și asta e cam 700 km. Ȋi am de 4 ani, asta înseamnă că am făcut cu ei peste 2000 km.
E clar?

​Mai jos sunt niște poze de la un traseu pe care l-am făcut acum câteva zile, înainte să ajungem la lacul Huron, cam 300 km nord de Toronto.

​Pe hartă zona din jurul orașului Toronto pare plată, dar natura a săpat de-a lungul văilor peisaje incredibile.

Ape curg peste tot, câteodată mă gândesc că e nedrept că aici e așa abundență din cauză precipitațiilor, iar în alte locuri e secetă. Natura are o vegetație luxuriantă.

Numărul de cascade e uimitor. Sunt peste tot.
Cascada Indiană (nu am înțeles de ce are așa nume)

​Cascada Jones

​De câțiva ani vreau să-mi schimb papucii cu care fac excursii, dar sunt așa confortabili că nu mă îndur. Au început să crape acum 2 ani. Zilele astea fiind frumos ne-am deplasat până la lacul Huron, cam 250 km nord de Toronto. Am ajuns acolo și am vrut să-i imortalizez cu o poză, stând pe un bolocvan în apă. Am avut o surpriză plăcută de cum a ieșit poza, cu umbra mea care se întindea spre SUA. 

​Lacul e mare, peste 59 mii km patratrați (cam un sfert cât Romania) și granița cu SUA e pe la mijloc (de fapt Canada are un pic mai mult de 60%).

​Ca să-mi mai salvez papucii i-am luat în mână și am mers prin apă, cam 2 km, până la un restaurant pe care l-am văzut pe Google.

Restaurantul arăta ca pe vremea lui Tudor Vladimirescu și serveau duar burgări cu cartofi prăjiți și varză înmuiată în ceva sos alb. Mie mi-a plăcut căci îmi era foame.
 

​Într-o zi, în urmă cu aproximativ o săptămână, am încărcat tot ce credeam că avem nevoie pentru o călătorie. Canada are atât de multe parcuri naționale încât nu a contat pe ce drum am mers și, din câte știu, fiecare parc național are cel puțin un lac, evident cu numărul de lacuri mai mari de trei kilometri pătrați fiind estimat la 31,752 de către Atlas Canada. Dintre acestea, 561 de lacuri au o suprafață mai mare de 100 km patrați.
​De vreme ce eu cultiv roșii pe balcon, le-am luat pe cele aproape coapte și le-am pus pe bordul mașinii pentru a se maturiza. 

​Ne-am îndreptat spre provincia Quebec.

​A fost o zi lungă pentru condus.
Ne-am oprit la Drummondville pentru a ne odihni și a lua prânzul la Baton Rouge. Chelnerul, Letitia, ne-a plăcut, mai ales efortul pe care l-am făcut să vorbim franceză (de fapt, vorbesc bine franceză, dar cu accent ardelenesc).
După ce am plătit, ea a spus:
- Arăți obosit. Unde mergi?
- Rimouski, am spus.
- Este un drum foaaaaaarte lung. Așteptă.
S-a întors cu o cafea și mi-a oferit-o gratuit.
Am ajuns la Parcul Național Bic, lângă Rimouski, pe estuarul Sf. Lawrence două zile mai târziu. Ne-au plăcut foarte mult locurile de parcare pe care le oferă pentru camping și chiar dacă nu avem un RV (avem Honda HR-V), am decis să stăm trei zile (2 nopți).

​Coborând scaunele din spate, am putut să ne facem un pat în care am intrat chiar bine. Aveam plase de țânțari la toate cele patru ferestre, așa că am avut mult aer proaspăt peste noapte.

Prima zi a fost ceata, care are farmecul ei.

​A doua zi a fost frumoasa. Mi-a plăcut un loc în golful Ha Ha, cu trandafiri sălbatici cât vezi cu ochii. Petalele dispăruseră, dar fructele erau mari, cu un diametru de 4-5 cm.

​Pe cealaltă parte a dealului se afla Golful Cochon. Din cauza refluxului, ne-am putut plimba până în locurile unde sunt insule în timpul fluxului.

​Era noroios, asă că m-am oprit pe o piatră.

​În câteva ocazii, am văzut căprioare.

Dar vremea nu a fost de partea noastră zilele următoare, pe suprafețe mari, așa că, am decis să ne întoarcem acasă.
 Am făcut o oprire la Kingston. Are un centru frumos și, cumva, vor să păstreze aroma unui oraș vechi; cel puțin autobuzul pe care l-am văzut era ca în filme vechi.

Cred că în concepția multor oameni este că băncile au bani, și pot să absoarbă pierderi, de exemplu de la o țară care nu mai vrea sau nu mai poate să-și plătească datoriile. Confuzia pleacă de la faptul că oamenii se gândesc că băncile sunt executivii care au venituri de milioane (salarii, dar mai ales bonusuri). E greșit. Mulți din ei nu au bani mulți în bancă ci îi investesc în proprietăți sau alte chestii.
Apropo: datoria SUA este peste 30 trilioane dolari, deținută în mare parte de instituții financiare din SUA. Agentul extern cu cea mai mare parte din datoria SUA este Japonia cu peste 1 trilion (1 trilion = o mie de miliarde)

​Banii băncii sunt banii celor care au conturi acolo, oameni obișnuiți. Cei mai mulți bani sunt investiți în diverse fonduri, și aici începe beleaua. Fondurile au un nume general, cum ar fi tehnologie, resurse, diverse bonduri, real estate… Nenorocirea este că datoriile țărilor sunt undeva răspândite în aceste fonduri, și cei care investesc nici nu știu ce conțin pachetele în care au investit. Ceea ce știe investitorul este factorul de risc, cu cât riscul e mai mare poți câștiga mai mult, dar la un dezastru economic, financiar, instabilitate mondială, pierzi mai mult. Agentul băncilor sau instituțiilor financiare e obligat să întrebe care e factorul de risc pe care omul îl dorește, și ce tip de fonduri vrea. Oamenii răspund dar nu înțeleg mare lucru din ce semnează.
Fac o notă aici: de ce riscă oamenii să investească? Răspuns: așa funcționează sistemul. Economia ca să se dezvolte are nevoie de bani, și toată lumea contribuiește. Banii lăsați la bancă se depreciază: băncile dau dobândă pe banii depuși, dar sub rata inflației, și în plus, pentru că acei bani sunt venit, se impozitează. In America de Nord aceste investiții se fac cel mai mult pe bază individuală. In Europa, unde pensiile sunt mai generoase, investițiile de unde sunt plătite pensiile (printre altele) sunt făcute de instituții guvernamentale.
 
Ce se întâmplă dacă o țară nu mai vrea să plătească datoriile? Acele fonduri ce conțin datoria scad dramatic, apoi ca un bulgăre de zăpadă ce merge la vale problema se amplifică și mulți oameni care au fodurile afectate își pierd banii. Mai rău, unele bănci sau instituții financiare pot falimenta și cei care aveau conturi acolo își  pierd economiile. Ȋn plus, multe datorii sunt la băncile din țările respective, și primii care ar suferi ar fi chiar cetățenii lor.
Guvernele din țările “bogate” vor trebui să-și salveze oamenii ce și-au pierdut banii, cu ajutor social sau alte forme. Cu alte cuvinte, datoria care nu este plătită de o țară, se respândește la buzunarele oamenilor de te miri unde în lumea asta mare, și la guvernele țărilor la care datoria se mărește prin cheltuielile suplimentare de care am amintit mai înainte.
Nici o țară nu o să fie lăsată să nu-și plătească datoriile, presiunile o să fie imense pentru programe de austeritate. Iar românii trebuie să-și amintească de timpurile când Ceaușescu a decis să plătească datoria țării și oamenii au răbdat de foame și frig (“să mai pună o haină pe ei” a zis Ceaușescu).
Mexicul a anunțat că nu-și va mai plăti datoriile pe la 1860-1870. Franța, UK și Spania (care aveau cea mai mare parte din datoria Mexicului) au intervenit militar ca să impună condiții ca să oblige Mexicul să plătească.
Exemplul recent este Grecia care a ajuns la scadență cu rambursarea de datorie și nu mai avea bani, și nici o instituție nu voia să o mai împrumute, știind situația. Unii cred că au fost iertați de datorie, dar nu e așa. Țări “bogate”, în special Germania, i-au dat banii împrumut ca să-și plătească scadențele, la dobânzi mai mici, cu condiția să ia măsuri dramatice de echilibrare a bugetului. Și grecii au trebuit să asculte, nivelul de trai a scăzut substanțial și-i acuzau pe nemți pentru asta. Au ieșit în stradă degeaba, au trebuit să urmeze programul impus. Acele bănci care i-au împrumutat pe greci cu dobânzi mici au pierdut prin faptul că nu i-au investit în ceva mai rentabil, și am văzut chiar și aici în Canada oameni furioși pe greci căci veniturile la fodurile lor au fost diminuate.
Alt exemplu este Mexicul (încă o dată), cred că în 1982. Au zis că nu mai plătesc datoria și au închis toate canalele de comunicație cu băncile. Băncile din Canada ce aveau in fonduri parte din datoria mexicană au ridicat dobânzile (ca să acopere deficitul și să nu dea faliment) la peste 20%. Au fost oameni care și-au pierdut casa din cauza asta. Până la urmă, mexicanii au deschis discuțiile cu creditorii și au plătit. Alfel presiunile economice și pârghiile celor care dețin datoria ar fi fost așa mari încât țara ar fi ajuns într-o debandadă totală, probabil război civil. Amintesc doar că un război civil (deh, tot în Mexic) la mijlocul sec XIX, a dus la dezlipirea Texasului de Mexic și alipirea la USA.
Așa că, atunci când aveți demagogi care spun la alegeri că fac și dreg, întrebați-i cu ce bani, căci dacă e pe bani împrumutați, datoria nu poate crește la infinit.
 

 Ce facem cu bătrânii?
 
Mai întâi o să spun cum sunt bătrânii priviți în Canada , unde locuiesc eu acum. Nu știu cât de mult intreresează publicul din Romania despre asta dar merită ca și introducere la ce vreau să spun.

​Sunt programe speciale pentru seniori (așa li se spune) în care sunt antrenați ca să nu se simtă izolați: convorbiri între ei la masa rotundă, jocuri de societate ca să-și mențină mintea activă (workopolis și altele) la diverse case unde sunt spații pentru ei. Merg pe gratis la cazinouri (autobuzele sunt plătite de cazinouri, chiar dacă e o excursie de 100 km). Acolo sunt mai mult de décor, căci aproape toți joacă la mașini unde pariurile au valori de cenți, și cred că cei mai mulți își fixează suma pe care o pot pierde. Dar sunt acolo să se distreaze: mai servesc o cafea sau o răcoritoare (pe gratis pentru toți), eventual plătesc un sandwich, și stau întrt-o atmosferă vivace.
Pensionarii sunt sursa principală pentru munca voluntară la tot ce se poate: simpozioane, festivaluri, săli de teatru (direcționarea publicului și informații). Tinerii pot să meargă la servici căci bunicii stau cu nepoții. Dacă bătrânii ar dispare, ar da faliment restaurante, case de odihnă, case de bătrâni,  croazierele (unde majoritatea pasagerilor sunt seniorii) și alte business-uri care acum nu-mi vin în minte.
Cu alte cuvinte bătrânii au un loc bine definit în societate și nu am auzit niciodată cuvinte amare împotriva lor.
Este adevărat că sunt în principal beneficiarii sistemului de sănătate și ajutor social, dar face parte din umanitatea societății cu care oamenii sunt obișnuiți, căci o să vină rândul la toți.
Niciunde pe unde am circulat în lume nu am auzit cuvinte așa grele împotriva bătrânilor ca în Romania. Mai este un factor care trebuie considerat. Ȋn cele mai multe țări din vest seniorii au acumulat ceva bani ca să cheltuiască, și asta ajută la mersul societății înainte (investiți în fonduri care ajută companiile, sau așa cum am amintit, cheltuiesc la restaurante, excursii…) dar în România acest segment e foarte mic, căci nu se putea acumula în comunism sau perioada de tranziție în care România încă se află. Idea că bătrânii sunt o povară este așa puternică încât mulți oameni cred orice bazaconie scornită de teoriile conspirației, cum că vaccinul anti-Covid e făcut să-i elimine pe bătrâni. Poate doar dacă acest vaccin ar fi fost făcut în Romania. Dar nu, fraților, acest vaccin a fost făcut în țările unde viața e respectată.
Respectul față de bătrâni e respectul față de sine, doar o societată bolnavă vede altfel.
 

 
Cei care cred că pensiile sunt mici în România ar trebui să citească acest articol.
Maximum cât poți primi pensie de la guvern în Canada este în jurul pragului de subzistență (numit de fapt prag de sărăcie, “poverty line”) pentru marea majoritate a populației. Pensii mai mari au politicienii sau salariații guvernului (adică după ce le-am plătit toată viața salariile din taxele noastre, continuăm și după ce ei ajung la pensie).
Pentru oamenii obișnuiți sistemul e făcut în așa fel încât indiferent de contribuție, tot acolo ajungi, în jur de pragul de subzistență, chiar dacă ai lucrat o viață întreagă și ai contribuit la maxim la planul de pensie numit CPP (Canada Pension Plan). Pentru cei care au contribuit mai puțin, sau nu au lucrat de loc (și nu au CPP), primesc așa numitul OAS  (Old Age Security). Iar dacă nu se ajunge la acel prag de sărăcie se mai adaugă un ajutor social numit GIS (Guaranteed Income Supplement). Acest calcul (anume cât OAS și GIS primește omul) se face în fiecare an bazat pe declarația de impozit.
Una peste alta, indiferent cât ai lucrat, tot în jur de pragul de sărăcie primești. Ba mai rău. Cei care au CPP sub pragul de subzistență, s-ar putea să nu mai primească nici un supliment dacă au alte venituri după pensie, și care depășesc un anume prag de câștig. Se ajunge la paradoxul că cineva care a lucrat 20 de ani (de exemplu) să primească pensie mai mică decât cineva care nu a lucrat de loc.
Deci, ca să ai o bătrânețe liniștită, trebuie să te asiguri că ai veniturile tale după pensionare. Cea mai obișnuită formă este pensia personală, numită RRSP (Registered Retirement Savings Plan), care sunt de fapt banii omului investiți în diverse fonduri (și care se impozitează când îi scoți, pentru că sunt scutiți de impozit la depunere). Cei care lucrează timp plin sunt ajutați de companiile unde lucrează, care contribuie cu un anume procent la planul personal de pensie. Sunt și alte forme de a avea un câștig suplimentar, dintre care cea mai folosită modalitate este cumpărarea de case sau apartamente pe care le închiriezi. Cea mai ușoară formă de venit suplimentar este dacă primești o moștenire, bani care nu se impozitează (deocamdată!).
Cei care au ajuns la pensie și au casă (sau apartament) cel puțin trăiesc în confortul casei lor și salvează la chirie. Chiriile sunt imense în orașele mari (In special Toronto și Vancouver). Pentru un apartament cu o cameră este peste 2000 dolari pe lună, iar pentru 2 dormitoare (în general ele au și 2 băi) este peste 3000. Menționez că proprietarul plătește întreținerea și taxa de proprietate, care sunt si ele ridicate, peste 1000 dolari pe lună în medie, deci venitul proprietarului e diferența (impozitată bineînțeles). Cine trăiește doar din pensie nu își poate permite așa chirie, stau înghesuiți mai mulți într-un apartament, ori la subsolul unei case, ori în orășele îndepărtate, iar norocoșii în clădiri sponsorizate de guvern (unde sunt liste de așteptări mari, și mori înainte să-ți vină rândul).
Pensia de la guvern o primești toată viața, fie că e 5 ani fie 40 după pensionare, și se indexează cu rata inflației. Dar și cu inflația asta, depinde pe cine întrebi, și au fost articole în ziare sugerând că guvernul nu folosește proporția corectă a indicatorilor luați în calcul. Pensia personală e o sumă finită, și când se termină treci pe programul celorlalți muritori de rând.
Deci, când ieși la pensie, musai să ai casă și bani puși deoparte (sau investiți). Altfel tragi targa pe uscat sau te întorci în țara de unde ai venit dacă ești emigrant, căci cu pensia primită din Canada se poate trăi acceptabil în multe țări.
Un exemplu (nu e bășcălie) : Banca CIBC aici în Toronto are 2 clădiri, una terminată și una în construcție, de o parte și de alta a căii ferate. Ca să le lege o să facă un parc suspendat peste calea ferată. Ei bine, CIBC trebuie să plătească orașului o taxă pentru folosirea aerului de deasupra căii ferate.
In poza de mai jos (luată cu telefonul de pe balconul meu) este clădirea CIBC existentă (cele 2 turnuri lipite), cealaltă nu se vede încă, e în construcție.

Pensiile sunt diferite de la țară la țară, și în mod sigur sistemul e diferit în Europa față de America de Nord.
Toate guvernele sunt îndatorate peste cap, și taie de unde pot, nu pot mări taxele care sunt deja o adevărată nenorocire.
O parte însemnată din cheltuielile guvernelor sunt dobânzile. Unii se întreabă ce se va întâmpla dacă o țară nu mai vrea să plătească datoriile?
Nici o țară nu o să îndrăznească așa ceva. Despre asta data viitoare.

​A doua și ultima oprire în Islanda a fost într-o altă localitate mică.
​Era ploaie, dar nu am vrut să ratăm plimbarea pe munte. Arborii păreau plantați de mâna omului.

Numele așazării nu mi-l amintesc. 
​

​S-a limpezit un pic când am ajuns sus.

​Așa cum am remarcat și de pe vapor, sunt foarte puțini arbori pe insulă, multe locuri nu au nimic.

Am regretat mult vizita care a fost anulată, la Reykjavik. Am primit banii înapoi pentru excursia ce am plătit-o să vedem geyzer-ele, automat ni s-a vărsat suma pe cartea de credit. Și ni s-a rambursat și partea noastră de contribuție la parcarea vaporului în port (care e destul de pipărată). Dar nu asta era problema noastră, am ratat ceva care chiar ne interesa.
 Pozele de mai jos le-am copiat de pe internet.

Am absolvit facultatea de Automatică în București, in 1980, și am luat repartiție la Electrotehnica.
 
Ȋn anul doi de stagiatură am ajuns specialist al Ministerului de Mașini-Unelte, Electrotehnică și Electronică pentru câteva instalții din centralele electrice (invertoare, redresoare, electrofiltre) și am văzut cât de ineficient era sistemul. Rezolvam probleme “de interes național” iar oficialitățile din centralele electrice se purtau cu mine de parcă eram un gândac, iar strădaniile mele erau trecute la “să facem totul pentru prosperitatea țării” fără nici un fel de compensare pentru orele suplimentare, iar atitudinea lor era cel mult nepăsare. Cum spunea bunica, acele centrale erau “ca un sat fără câini.”
 
Am păstrat la plecarea în Canada una din delegații, crezând că o să impresionez la interviuri arătând cât de specialist eram eu, delegațiile mele fiind semnate de miniștri. Nu a fost așa. Dimpotrivă. Și aveam senzația câteodată că interviatorul credea că sunt trimis în delegații de popi, caci “minister” în engleză este același cuvânt pentru oficial guvernamental (ministru) și oficial religios (popă).
Mai jos este una din delegațiile de care am pomenit.

Am emigrat în Canada în 1993, cu toată familia (soția și 2 copii), fără să am habar ce mă așteaptă. Începutul a fost cumplit. Am scris articole despre asta, pe care o să le menționez pentru cei interesați de ce se întâmplă cu cei care se aruncă în necunoscut.
​

Croaziera noastră a continuat din Norvegia către Islanda.
Trebuia să avem 4 vizite, dar în 3 dintre ele autoritățile portuare au refuzat să ne primească pentru că oceanul era furios și vasul s-ar fi izbit de doc. Mie nu mi s-a părut că apele erau periculoase, și cred că știu ce vorbesc. Am fost în 16 sau 17 croaziere și au fost câteva zile când marea a fost zbuciumată: ne rostogoleam din pat. Ca să putem dormi a trebuit să trag masa lângă pat ca să nu cad, iar soția a stat între mine și perete. Oricum, astfel de situații sunt foarte rare. Atât eu cât și nevasta nu avem probleme cu răul de mare, și 99% din timp nici măcar nu simțim că navigăm (asta nu înseamnă că suntem nesimțiți). Ei bine, marea în Islanda nu era nici pe departe așa de rea încât să justifice o astfel de măsură (după părerea mea). Oricum, Princess (linia de croazieră) a reușit să negocieze o oprire în alt fiord, așa că am avut 2 opriri.
Iar acea oprire neprevăzută a fost pe departe cea mai reușită zi din toată vacanța.

​Vremea a fost superbă. Iar mica localitate avea o natură în jur care ne-a entuziasmat.
Am fost surprins de căt de lipsită de păduri este insula. Insă avea șarmul ei. Cu zăpada care se topește tot timpul anului, cascadele curg de pe înălțimi aproape una lîngă alta, ca părul rărit al unui cap bătrân.

​Unii au luat autobuzul până la o cascadă mai mare. Noi am mers pe jos. Inițial am vrut să ne urcăm pe creastă și să ajungem acolo pe sus, apoi să coborâm la cascadă, dar am renunțat pe la jumătatea urcușului, nu ne mai țineau mușchii.

​
Ȋnainte de a ne întoarce la vapor am traversat “centrul” localității.

​Ultima oprire a vaporului în Norvegia a fost Alesund. Cu o populație în jur de 67.000 locuitori, e prezentată ca una dintre cele mai drăguțe orașe din țara scandinavă. 

Ei bine, ce am văzut mi-a întărit convingerea că în Norvegia o excursie merită  pentru peisaj, dar nu pentru orașe. Arhitectură este așa cum știam deja despre o localitate nordică.

Centrul orașului se poate compara ca mărime cu centrul Clujului sau Brașovului, dar comparația e netă în favoarea celor două orașe din România. ​
​Clujul (de exemplu) are și el arhitectura lui, foarte interesantă, și în plus are o vibrație pe care o simți la tot pasul. Ȋn Alesund era tăcere, și așa cum m-am obișnuit deja, pe străzi erau doar vaporenii.
Poza de mai jos este al unui pub (restaurant/bar).

La un moment dat din acel bar au încercat să iasă doi oameni, așa beți, încât s-au luptat 5 minute să ajungă în stradă, dar ușa avea țâțâni puternice și îi pocnea de fiecare dată când încercau. Li se înmuiau picioarele și trebuia să facă un pas înapoi. Taxi-ul care îi aștepta a plecat, iar ei s-au întors, eventual pentru încă o tură de tărie.


Fiindcă era anunțată o vreme instabilă nu ne-am aventurat înafara orașului, pe jos sau in vreo excursie cu autobuzul.
Singura atracție pe care am văzut-o erau niște scări ca să ajungi la o clădire undeva pe deal, închisă de altfel. Distracția era că se puteau vedea împrejurimile orașului de pe terasă. 

 
​Am renunțat căci ne-a prins ploaia chiar când am pus piciorul pe prima treaptă.
Nu am văzut Oslo, poate e ceva mai interesant acolo… După părerea mea, merită excursie în Norvegia pentru cei cărora le place natura. Fiordurile văzute de pe vapor sunt spectaculoase, deși seamănă la un moment dat unul cu altul, și te-ai putea plictisi.
​Concluzia: excursia în Norvegia mi-a plăcut, dar nu m-aș mai duce a doua oară.

Când am ieșit la pensie mi-am vândut casa și am cumpărat un condo în centrul lui Toronto, care e orientat spre vest. Atât soției cât și mie ne place să avem întuneric dimineața și soare după-masă.
 Ce am regretat cel mai mult de la casă a fost grădina. Dar cum în sufletul meu tot copilul de la țară am rămas, mi-am făcut grădină în balcon, care are 10 metri lungime și 1.5 m lățime.
La capătul de sud sunt roșii…

Iar la celălat capăt… tot roșii, și ceva verdețuri pe care le punem in supe și salate din aprilie până în noiembrie. Iar gustul e extraordinar.
  

​A doua oprire a fost Isafjordur, la capătul unui alt fiord. Localitatea are în jur de 2.600 locuitori.

Are 2 biserici, cea mai vizitată era cea de la capătul orășelului.

Am văzut foarte puțini localnici, cred că atunci când nu sunt turiști pare o localitate ce doarme tot timpul.

​Noi am continuat cu obiceiul nostru, luând la picior împrejurimile, dar nu am putut merge prea departe pentru că era ploios. Ne-am întors la vapor, uzi, după 2 ore de plimbare.