În noiembrie 1895, scriitorul englez Oscar Wilde a fost adus în lanțuri din Londra la penitenciarul de muncă silnică din Reading. Fusese condamnat la mai mulți ani de detenție pentru „atentat la moralitate”.

Pe peronul gării din Reading se strânsese o mulțime de curioși. Wilde, îmbrăcat în vestonul vărgat al deținutului, stătea în ploaia rece, înconjurat de paznici, și plângea pentru prima oară în viață. Mulțimea râdea.

Până atunci, Oscar Wilde nu cunoscuse nici lacrima, nici suferința. Fusese dandy-ul strălucitor al Londrei, un trândav genial, maestru al paradoxurilor. Se plimba pe Piccadilly cu o floare de floarea-soarelui la butonieră. Întregul Londra aristocratică îl imita. Se îmbrăca precum Wilde, repeta ironiile lui, cumpăra pietre prețioase ca el și privea lumea de sub pleoapele lăsate cu aceeași aroganță.

Wilde refuza să vadă nedreptatea socială atât de evidentă în Anglia. De fiecare dată când dădea nas în nas cu ea, o acoperea cu un joc de cuvinte spiritual și se retrăgea în cărți, în poezie, în contemplarea pietrelor și a tablourilor rare.

Iubea tot ce era artificial. Preferința lui mergea către sera decorativă, nu spre pădure, către parfumul fabricat, nu spre mirosul pământului ud de toamnă. Natura i se părea brutală și obositoare. Viața era pentru el o jucărie, iar până și gândirea profundă era un simplu pretext pentru plăcere.

Lângă casa lui din Londra ședea un cerșetor. Zdrentele acestuia îl iritau. Wilde a chemat cel mai renumit croitor din oraș și i-a comandat cerșetorului un costum dintr-o stofă fină și scumpă. Când a fost gata, Wilde a trasat cu creta locurile unde trebuiau să fie rupturile. Astfel, în fața ferestrei sale a stat de atunci un bătrân în zdrențe picturale, dar elegante. Sărăcia, spunea el, trebuie să fie frumoasă.

Așa trăia Wilde — arogant, cufundat în lecturi și în contemplația frumuseții. Seara apărea în cluburi și saloane — clipele în care înflorea cu adevărat. Fața lui îmbătrânită devenea dintr-odată tânără și palidă.

Vorbea. Spunea zeci de povești, legende, întâmplări triste sau amuzante, presărate cu gânduri neașteptate, comparații fulgerătoare, digresiuni erudite. Părea un prestidigitator ce scoate valuri de mătase din mâneci. Și nu se repeta niciodată. Pleca uitând ce spusese. Își lăsa poveștile în dar primului venit. Prietenii notau tot, căci el scria puțin. Abia a suta parte din cele povestite de el au fost consemnate de mâna lui. Era leneș și darnic.

„În toată istoria omenirii — scria biograful său — n-a existat un convorbitor mai fascinant.”

După proces, totul s-a năruit. Prietenii l-au renegat, cărțile i-au fost arse, soția a murit de durere, copiii i-au fost luați, iar sărăcia și suferința nu l-au mai părăsit niciodată.

În celula închisorii, Wilde a înțeles în sfârșit ce înseamnă durerea și nedreptatea socială. Zdrobit, umilit, și-a adunat ultimele puteri și a ridicat un strigăt de revoltă împotriva suferinței și a nedreptății, aruncându-l ca pe o scuipare sângerândă în fața societății engleze care l-a trădat. Acest strigăt a fost Balada închisorii din Reading.

Cu un an în urmă, Wilde se mira de cei care plângeau suferința săracilor — el credea că doar frumusețea și bucuria merită compasiune. Acum scria:

„Săracii sunt înțelepți. Ei au mai multă milă, mai multă tandrețe, simt mai profund decât noi. Când voi ieși din închisoare, dacă în casele celor bogați nu voi primi nimic, sunt sigur că cei săraci îmi vor întinde o mână.”

Altădată, susținea că arta și artiștii sunt cele mai înalte valori. Acum gândea altfel:

„Mulți oameni minunați — pescari, păstori, țărani, muncitori — nu știu nimic despre artă și, totuși, ei sunt adevărata sare a pământului.”

Cândva, detesta natura. Florile de câmp — garofițe, margarete — le colora în verde înainte să le prindă la butonieră, considerând culorile lor naturale prea stridente. Acum scria:

„Simt o chemare spre simplitate, spre începuturi, spre mare, care îmi este la fel de mamă ca pământul.”

În închisoare, îl rodea invidia față de naturalistul Linnaeus, care a căzut în genunchi și a plâns de bucurie văzând pentru prima dată colinele galbene de măturică.

A fost nevoie de ocna regală, de privirea în ochii unui condamnat la moarte, de asistarea la bătăile aplicate nebunilor, de luni întregi în care să destrame frânghii putrezite și să care fără rost pietre grele, să piardă prieteni, glorie, ca să înțeleagă în cele din urmă că ordinea socială a Angliei este „monstruoasă și nedreaptă” și să-și încheie memoriile astfel:

„În societatea de azi nu este loc pentru mine. Dar natura îmi va găsi un adăpost în munți, acolo unde mă voi ascunde. Noaptea o va împodobi cu stele, ca să pot rătăci fără să cad, iar vânturile vor șterge urmele pașilor mei, ca nimeni să nu mă urmărească. Apele adânci mă vor curăți, iar ierburile amare mă vor vindeca.”

În temniță, Wilde a cunoscut pentru prima oară ce înseamnă tovărășia. „Niciodată în viața mea nu am simțit atâta mângâiere și atâta delicatețe față de durerea mea, cum am simțit din partea tovarășilor de celulă — deținuți ca și mine.”

Când a ieșit din închisoare, Wilde era înconjurat de o dragoste sinceră din partea celor ce ispășiseră alături de el pedeapsa regală britanică.

După eliberare, a scris două articole reunite sub titlul Scrisori despre viața în închisoare — poate cele mai valoroase texte pe care le-a lăsat.

Într-una, cu o furie reținută, scria despre suferința copiilor încarcerați alături de adulți, în cealaltă — despre cruzimea vieții carcerale.

Prin ele, Wilde intră în rândul celor mai demni oameni. Devine, pentru prima oară, un acuzator al sistemului.

Una dintre scrisori pornea de la un fapt aparent minor: gardianul Martin din închisoarea Reading fusese concediat pentru că dăduse câțiva biscuiți unui copil deținut, flămând.

„Cruzimea la care sunt supuși copiii în închisorile britanice, zi și noapte, e de necrezut. Doar cei care au văzut-o cu ochii lor o pot înțelege. Spaima pe care o simte un copil în închisoare este fără margini. Nu există niciun deținut în Reading care să nu accepte cu bucurie ani în plus de detenție, numai să se pună capăt chinurilor îndurate de acești copii.”

Așa scria Oscar Wilde. Și este limpede că, la fel ca ceilalți, ar fi rămas încă mulți ani în temniță, pentru acel copil mic, pe care îl vedea adesea plângând în celula de izolare.

Nu după multă vreme de la eliberare, Wilde a murit, în exil voluntar, la Paris.

A murit în sărăcie, uitat de Anglia, de Londra, de prieteni. La înmormântarea lui au venit doar săracii din cartierul în care locuise.

© Constantin Paustovski, 1937

Notă : Am citit in Enciclopedia Britanica motivul arestării: a început să experimenteze homosexualitatea, după nașterea unui copil al său – nu știu dacă are vreo legătură una cu alta, probabul doar o determinare în timp. 

 
Aseară am trecut pe la institutul de arhitectură din Toronto. Stdenții și-au expus lucrările, încercări îndrăznețe: statui, picturi pe diferse media, artă din materiale reciclabile… Mi-a atras atenția o compoziție pe un material textil de aproximativ 2m/2m și desenat cu atenție la detalii, totuși cu pretenție de abstract, intitulat Pomul Mortului.

 

Ar trebui să îmi văd de treabă și să las românii din țară să-și aleagă conducătorii. Până la urmă orice popor are șefii pe care îi merită. Și nu îmi cade bine când aud nemulțumiri că diaspora a decis președintele. Așa că nu o să mă duc la vot, dar părerea pot să mi-o spun, așa cum se vede de aici de departe.
Tratatele încheiate de Romania cu UE au fost proaste pentru Romania. La fel și tratate comerciale de avengură cu multinaționalele. Dar asta nu pentru că sus-numiții au vrut răul Romaniei, ci pentru că Romania nu a avut oameni pregătiți pentru negocieri, și străinii au vrut un târg bun pentru ei. Reprezentanții țării, din prostie sau corupție au semnat.
Pe vremea lui Ceaușescu cei care semnau tratate internaționale o făceau de pe o altă poziție, unde important era să semneze contracte fără să țină seama de oameni, și românii au suferit de foame și frig vânzând tot ce se putea la preț de nimic. Sistemul nu a pregătit oameni pentru negocieri adevărate și complexe, sistemul Ceaușist era un sistem închis.
Așa că în diferite organizații internaționale, reprezentând Romania după 1989 au ajuns unii care s-au strecurat acolo, și unii care aveau ceva cap, dar asta nu e destul.
Unul dintre ei, câștigând bani frumoși pe la ONU sau nu știu mai pe unde, a fost și cel care are șanse să ajungă președinte, Călin Georgescu. Am văzut un interviu luat lui Georgescu de Tatulici. Nu îmi venea să cred. Georgescu mi s-a părut o nulitate, nu a fost în stare să răspundă la nici o întrebare concretă, ci evita folosind sloganuri patriotarde sau invocându-l pe Dumnezeu.
Câteva exemple. Georgescu vrea să revitalizeze țara cu producere de mai multă energie și hrană. De asemenea pune la îndoială toată afacerea UE și NATO.  Spun din memorie dintr-un articol cu ceva citate de undeva în cartea lui (mi se pare din 2016) că lumina la noi (în sens de viitor luminos) vine de la ruși.
Să le luăm pe rând.
El vrea mai multă energie produsă în țară pe bază de cărbune. Lăsând la o parte poluarea și resursele care se vor termina, mă întreb cum sună asta cu faptul că el se crede un om care apreciază mediul nostru drag. Apoi a zis că energia eoliană nu contează, e aproape zero. Tatulici i-a spus că atunci când bate vântul poate fi în jur de 20 la sută, sau cam așa ceva. Georgescu nu l-a contrazis, căci habar nu avea. A zis doar că s-au tăiat pădurile pentru eoliene (fals, tăierea pădurilor are altă cauză) și ca să zică și el ceva, i-a tras-o cu eolienele care inundă apele și pământul strămoșesc.
Hrana. Vrea ajutor pentru micii proprietari. Cu asta sunt de acord. Dar apoi a început să bată câmpii cu vestul decăzut care o să aibă nevoie de mâncare și Romania o să se îmbogățească. Fals. E prea multă mâncare în vest, guvernele de acolo pun tot fel de bariere ca să protejeze fermierii locali. Poate Georgescu vrea să vândă la preț de nimic, sau în țarile sărace, tot pe nimic.
Tratatele UE și NATO. Așa cum sunt, bune sau rele ele există. Georgescu vrea să le schimbe. Bun. Tatulici l-a întrebat dacă are pregătiți specialiști pentru re-negociere. Ȋn cartea lui erau menționați vreo 4 indivizi, și Georgescu a zis că ăia sunt. Când Tatulici s-a luat cu mâinile de cap, Georgescu a completat, spunând că o să-l lumineze Dumnezeu ce o să facă.
Electoratul poate fi păcălit ușor, vorbind același limbaj cu religioșii care sunt disperați să aibă pe cineva la vârf care se închină cu ei (cinstit sau fanfaronadă, chiar nu contează pentru ei) sau dă glas urii nemulțumiților, chiar dacă nu are un program să vină cu soluții. Sper că înțelepciunea românului să fie mai presus de cea a americanilor.

​

​La începutul acestei luni  (octombrie 2024), am avut câteva probleme de rezolvat la Montreal. Ca de obicei, plănuim să ne oprim oriunde natura ne oferă ceva nou sau interesant.
Inainte de Montreal am poposit într-un parc de lângă Kingston.
Păsările au fost foarte prietenoase și am văzut doi copii oferindu-le cereale din mâinile lor.

​După ce ne-am rezolvat problemele la Montreal, ne-am îndreptat spre Pembroke. Am uitat numele parcului național în care ne-am oprit, dar ne-a plăcut. Desigur, acolo era un lac. Cred că nu există parc provincial sau național în Canada fără cel puțin un lac și toate merită vizitate.

​Temperatura era de 12 grade Celsius, și apa la fel, dar nu mi s-a părut prea rece să merg în ea de-a lungul țărmului.

​Sotia a preferat sa admire natura de pe un ponton la vărsarea unui râu în lac, de unde se pteau lansa kayak-uri sau canoe.

 
Următoarea oprire a fost undeva în mijlocul lui nicăieri, unde am urcat pe un deal de unde se puteau vedea imprejurimile, cât vezi cu ochii păduri și lacuri.

​La întoarcere către Toronto ne-am oprit la Hush Lodge pentru două. Din exterior, părea o clădire veche, deloc atrăgătoare, dar înăuntru era cald, o cameră mare și foarte curată. În e-mailul nostru, am primit codul de acces pentru a intra în clădire și în cameră; nu era nimeni în jur. Ne-am servit singuri cu veste de salvare, vâsle și o canoe care era parcată pe lac pentru a ne bucura de ceva timp pe lac. Toată ziuanu am fost decât noi pe lac.

Ultima noastră oprire a fost lacul Kamaniskeg, unde s-a întâmplat tragedia ambarcațiunii Mayflower în 1912. Din Wikipadia:
[Ambarcațiunea] călătorea pe lacul Kamaniskeg de la Barry's Bay la Combermere pentru a preda cadavrul lui John Brown cumnatului său (un consilier local din Combermere). În acea noapte de iarnă, din cauza unei furtuni, s-a scufundat, și 9 oameni s-au înecat. Trei au reușit să supraviețuiască rămânând pe linia de plutire agățându-se de sicriul care îl purta pe John Brown (un al patrulea s-a salvat și el dar a murit de frig). În cele din urmă, au ajuns pe o mică insulă numită Gull Island (acum cunoscută sub numele de Insula Parcher) și au făcut foc folosind resturile epavei ajunse la țărm. A fost o emisiune cu aceasta tragedie la un canal ce prezenta fapte incredibile, « Ripley's Believe it or Not ».
​Un localnic a oferit o parte din proprietatea lui pentru a construi un punct de observare a lacului, de unde se vede si locul tragediei.

​Tragedia s-a petrecut lângă mica insulă din dreapta.

​La 15 min mers pe jos de la noi este lacul Ontario. Acum câțiva ani am cumpărat un kayak gonflabil de 2 persoane, ecupat cu scaune (pneumatice) , pagaye și un sac impermeabil (pentru acte, telefoane eventual mancare) ce se poate lega de ambarcațiune.
Credeam că e mai degrabă o jucărie să ne plimbăm de-a lungul plajei. Dar am văzut că ține la valuri, și am avut curajul să traversăm (1-2 km) până la insulele din jur. Din păcate pe acele insule ajung și alții, și e destul ca unu la sută să fie nesimțiți să lase murdărie în spate, și nu îți mai vine să mergi acolo. O dată ne-am dus cu un sac de plastic și am făcut curat ca să ne bucurăm data viitoare. Soția a pus pe Instagram isprava noastră și a primit sute de aprobări (deget în sus). Mă întreb câți or fi fost din ăia care lasă murdărie și s-au gândit: “ei bine, butem lăsa mizerie că vin alții și curăță).”

 ​Doi ani mai târziu (ieri) am fost acolo. Acele insule nu sunt întreținute și natura nu e întotdeauna frumoasă. Când apa se revarsă acolo se formează mlaștini unde se adumă alge moarte, frunze uscate, rămurele, câteodată pești morți, și miroase. În plus e rahat de gâște și rațe sălbatice care întregește peisajul. Păsările astea au ajuns o pestă, acolo unde se adună moare tot (din cauza rahatului acid), mai ales broaște (considerate un barometru de sănătate în natură), șopârle și alte mici viețuitoare.
 
Oricum am găsit până la urmă un loc să ne bălăcim.
 
Problema cu kayakul gonflabil e că nu e ușor de navigat cu el, mai ales dacă sunt curenți de apă. Lacul Ontario e pe fluviul St. Lawrence și sunt multe râuri care se varsă acolo, formând curenți rotitori. Când curentul e favorabil, e o plăcere, dar când e împotriva direcției dorite, luptăm din greu să avansăm ca melcul. Ȋncă nu s-a întâmplat să fim târâți dincolo de insule, unde cel mai apropiat țarm ar fi la 50 km, țărmul SUA, sau mai tragic încă, în josul fluviului unde se îngustează abea la 300 km distanță. Ciudat, am constatat că acei curenți ne înping spre țarm aproape întotdeauna. Cinstit vorbind, curgerea fluviului e foarte lină, e aproape o baltă imensă… totuși, curge. Ceea ce dereanjeaza sunt valurile, care pot fi brutale la vant mare.

La șederea noadstră de 2 zile la stațiunea Nomi, cea mai atrăgătoare distracție a fost navigarea pe lac.
Cred că am mai spus în postările mele că în Canada sunt mai mult de 2 milioane de lacuri, cel mai mare, Lacul Superior, împărțit juma-juma cu US, are peste 81 mii km patrați. Prin comparație, Republica Moldova are mai puțin de 34 mii km patrați.
Cel care era lângă noi este primul dintr-o salbă de lacuri pe cursul unui râu, și puteam să mergem zeci de km dintr-un lac în altul. Fiindcă apa lacului era curgătoare, era permis și ambarcațiuni cu motor, care mie nu mi-au plăcut niciodată, fiind zgomotoase, poluante și periculoase. S-au întâmplat accidente cu tineri ce se luau la întrecere, și se încrucișau din joacă prostească. Pe lângă lac sunt și case de vacanță individuale, am văzut asta la toate lacurile, chiar și la cele mult mai în nord.

​Stațiunea avea doar canoe de închiriat, ne-a costat 30 dolari pentru 2 ore. Cred că ucrainianca (recepționera care ne-a închitiat acea canoe) ne-a plăcut, după cum credeam eu, ar fi costat mai mult. Ne-a dat cheile de la lacătul unei canoe (legată de o etajeră cu ambarcațiuni), ce era aproape de platforma de lângă lac.

​Am intrat intr-un golfuleț cu apa mai puțin de un metru, unde era paradisul nuferilor, cei mai mulți albi, dar erau și galbeni.
​După plimbarea pe lac am luat prânzul la stațiune căci nu erau alte opțiuni oricum. Restaurantul era cochet, iar servirea ca la restaurantele de lux, cu mâncare puțină pe farfurie, aranjată cu gust, și combinație interesantă între sosusri, legume și carne (eu am luat pește).

​După masă am intrat in parcul Algonquin (cel mai mare din Ontario, aprox 6.700 km patrați) și am mers cam 2 km pănă la o cascadă. Am fi stat mai mult dacă nu erau muște și țânțari.

​A doua zi, în drum spre casă ne-am oprit într-un alt parc, Parcul Lacului Liniștit. Fiindcă nu avea apă curgătoare, ambarcațiunile cu motor sunt interzise. Noi am închiriat 2 kayak-uri de o persoană, 170 dolari, din care 120 ne-au fost dat înapoi când am înapoiat cheile ce  legau kayakurile de rafturi.

​Am ajuns la stațiunea Nomi, un hotel cu 15 camere pe la 1 PM, după ce am luat masa pe drum.
Era în mijlocul pădurii la vreo 200 metri de un lac. Recepționera este o fostă sportivă din Ucraina, ce a profitat de programul de ajutorare oferit de guvernul Canadei după începerea războiului cu Rusia. Fata făcea eforturi considerabile să fie serviabilă și să nu greșească cu ceva, sperând să rămână definitiv. Am stat un pic de vorbă cu ea. Era timorată, îi tremura vocea, măcar că eu nu arăt înfricoșător.
Oricum, puteam ocupa camera numai după 3 PM, așa că am decis să facem un traseu cam de 2 km prin pădure, toată zona fiind proprietatea celor de la Nomi.

​Peisajul semăna oarecum cu o parte din jurul satului bunicii de la Podeni. M-au năpădit amintiri de când eram copil.

Era mai rău ca în Ro, ca să fiu cinstit, din cauza țânțarilor și muștelor negre - mici și arțăgoase, care veneau ca săgețile să-mi sugă sângele. Atunci ne-am dat seama de ce nu era nimeni pe traseu. Eu mi-am făcut datoria față de stomac și am mâncat zmeură din belșug, apărându-mă tot timpul de muște cu șapca (pălărie, pentru cine nu cunoaște regionalismul). Ȋntr-o oră m-am ales cu vreo 20 de înțepături, cu umflături de la 1-2 mm până la dimensiunea unei monede de 25 de bani. Soția a scăpat mai ușor căci avea pantaloni lungi și o cămașă cu mânecile lungi. 

​După ce ne-am cazat am mers la lac. Toată platforma era pentru noi, nu ne-a deranjat nimeni.

​Cel mai bun lucru era să fac baie.

​Nu mai erau muște și țânțari. Oh, ba da. Am adormit pe ponton, și m-a trezit un zgomot de avion. Era un muscoi mare și negru, cu albastru intens între aripi, care mi-a trecut pe lângă ureche. Când eram copii, le numeam muște de rahat (un pic mai pe românește) pentru că le vedeam mereu pe balegi. De fapt, oricât de ridicol pare, aș fi vrut ca musca să treacă și pe la urechea aialaltă, căci mi-a trezit și ea amintiri din copilărie. Dacă tot m-a trezit, am mai făcut o baie.

​Ȋn postarea următoare am descris ce puteam face pe lac.
 
https://www.eliademoldovan.com/romanian/nomi2

Eu scriu cărți, iar soția pictează.
Site-ul soției e aici:
https://www.ManuelaMoldovan.com/
Când are expoziții, sau galerii interesate în reprezentare mergem acolo și mai legăm câteva zile de concediu. Săptămâna trecută am fost la Montreal (plecând de acasă din Toronto).


​Prima noapte am petrecut-o lângă o plajă pe malul lacului Ontario, Presqu’Isle. E ca la mare, doar că în spate e pădure, nu stațiuni.

Undeva, către parcare era o mușama de vreo 2-300 metri lungime pănă la parcare, ca să se usuce lăbuțele, să se scuture nisipul și să poți să te încalți, așezat pe bolovani în formă de băncuțe. Bineînțeles că era și o placă având inscripte numele asociațiilor care au plătit mușamaua. Mi se pare normal (acu, nu când eram în Romania) să te lauzi cu orice mărunțiș: cade bine la rezume-ul asociației.

​Am rezolvat treaba la Montreal și am decis să mergem în nord. Sunt drumuri de zeci de kilometri prin pădure, apoi o intersecție și trebuie să ști pe unde să o iei, încă câțiva zeci de kilometri prin pădure până la următoarea intersecție, și tot așa câteva sute de kilometri până la destinația aleasă.
E bine să memorezi 2-3 intersecții (numele și direcția) căci GPS nu prea are semnal în cea mai mare parte din sălbăticie.

 

​Unde sunt căteva case lângă drum se numește localitate, dar au câte un restaurănțel din sec XVIII - XIX, cu mâncare locală, bine pregătită de altfel. Am uitat să fac o poză…
​Către seară ne-am oprit în Arnprior, o localitate pe malul unui râu (de fapt se lărgea și era lac) cu o populație impresionantă de aproape 9 mii locuitori. Ne-am dus direct la lac.

 Am văzut cum o cucoană îi învăța pe pensionari (și câțiva mai tineri) să lopăteze la kayak, cu pagaiele măturând aerul. Mai târziu i-am văzut la practică pe lac, cucoana răcnind la fiecare lovitură de pagaie, și bătând cu pumnul înt-o tobă.

​A doua zi am continuat spre vest și am ajuns la NOMI - o stațiune (bineînțeles pe malul unui alt lac) la care am avut inspirația să rezervăm ultimul loc cu o zi înainte (aveau 15 camere).
Dar despre ce am găsit acolo – postarea următoare:

 https://www.eliademoldovan.com/romanian/nomi
 

​Croaziera a plecat de la New York. A fost o zi frumoasa, prevestind o vacanta superbă.
Am putut vedea Manhattan de pe balconul camerei noastre.

​Ca de obicei, la plecare a fost o petrecere cu muzică și dans (disco) la etajul 10.

​Cabinele din interior (fără geam) erau ieftine. Cu câteva zile înainte de plecare, au fost vândute cu mai puțin de 700 USD de persoană. Însă majoritatea pasagerilor aveau un loc unde să stea peste zi, cu multe locuri frumoase în jurul piscinei sau acele semicorturi unde pasagerii se puteau bucura de muzică și vremea de afară. Majoritatea le ocupau devreme și le păstrau intraga zi, lăsând acolo câteva obiecte personale atunci când mergeau după mâncare sau alte necesități.
 

​Vasul de croazieră se nemea Carnaval Venezia (Veneția), pentru că multe locuri de pe vas au încercat să simuleze orașul, cum ar fi zona centrală, inspirată de piața San Marco. Acolo muzicienii cântau (la balcon) tot timpul zilei.

​Seara era divertisment; ne-a plăcut trupa rock-and-roll. 

​Prima oprire a fost St. Thomas. Acolo am mers la plajă.
Odihnindu-mă pe scaun, am simțit ceva umed căzând pe piciorul drept. Mi-am avut celula în mână și am luat repede o lovitură. Vedeți dragonul (ei bine, iguana) responsabil pentru asta?

​Următoarea oprire a fost San Juan, Puerto Rico. Plaja era aproape de centru, cu o mulțime de pești de văzut, deoarece localnicii le aruncau mancare și erau corali până la mal.

 
​Vegetația era peste tot în jurul nostru. Mi-au plăcut ficușii. Sunt uriași și concurau cu alte plante, tot fel de nuanțe de verde.

​Următoarea oprire a fost Republica Dominicană. Linia de croazieră este proprietarul locului unde a acostat barca și a construit acolo un mic sat, unde localnicii nu aveau voie, ci doar muzicieni.

​În acel sat erau multe magazine, flori și tot felul de copaci. Soția mea iubește florile și le-a pozat pe toate. In poza de mai jos, în spatele ei este o piatră uriașă de chihlimbar, poate cântărind tone.

​Erau piscine în sat, dar ne-am dorit o plajă adevărată, și am luat un autobuz. Am plătit  excursia pe vapor, 80 de dolari (plus taxe) pentru 2, dus-întors. Soarele te poate arde chiar și atunci când înoți și am avut deja prea multă expunere, așa că am purtat protecție.

​Următoarea oprire a fost Gran Turk, unde linia de croazieră deținea locul și avea scaune incluse. Plaja era stâncoasă, așa că a trebuit să port papuci speciali. Viața marină era foarte frumoasă și bogată tocmai pentru că apa era doar pentru că în apă erau doar stânci și corali.

​Una dintre misiunile lunare a amerizat lângă Grand Trunk, iar piața centrală a satului avea o replică. Nu-mi venea să cred că era atât de mică! Dacă am înțeles bine, acolo au fost înghesuiti 7 astronauți!

​Ultima oprire a fost o mică insulă Bahamas - proprietatea liniei de croazieră.

​Ieri seara au fost competiții de îndemânare dintre stelele basketului masculin din liga nord americană. Cel mai așteptat eveniment a fost competiția de aruncări din afara careului (care într-un meci normal e 3 puncte) între Sabrina Ionescu (invitată special) și Stephen Curry.

Competiția e așa : sunt 27 mingi de aruncat din afara careului, în care cele 16 roșii valorează 1 punct, 9 gri valorează 2 puncte și două verzi valorează 3 puncte (sunt plasate mai departe de linia rotundă a careului) pentru un total de 40 puncte.
 
Cu o săptămână inainte a fost competiția feminină a stelelor din basketul American în care Sabrina a uimit în competiția de 3 puncte cu un record istoric (masculin + feminin) cu 37 puncte, ratând doar 2 aruncări (una de 1 punct și una de 2 puncte). Recordul anterior era de 31 puncte stabilit de Stephen în 2022.
 
Stephen e un fenomen, deținând recordul istoric al aruncărilor de 3 puncte, în cariera de până acum cu peste 3600 coșuri reușite (peste 10.000 puncte). Băiatul e miliardar, aducând multe titluri NBA pentru echipa sa, Golden State Warriors. Linia titlurilor a fost întreruptă de Toronto în 2019 când i-a bătut în finală (ha !) 4-2 la meciuri.
 
Sabrina e româncă, născută în 1997 în California. Joacă pentru echipa feminină Liberty New York.
Sabrina a pierdut competiția de aseară cu Stephen 29-26.
26 e un punctaj foarte bun, la competiția masculină câștigătorul a avut 29 puncte in runda finală (a treia). Sabrina a avut o singură rundă. Probabil dacă avea și ea 3 runde ar fi realizat mai mult, fata aruncă mingea formidabil.
​Sunt sigur că o așteaptă contracte serioase. De fapt, prin prestanța ei, a ridicat nivelul basketului feminin în SUA.