Ȋn primul rând, de ce s-a îndatorat România?
Răspuns: idea era că România voia să devină dintr-o țară eminamente agrară o țară industrializată, deci avea nevoie de bani să cumpere tehnologie din alte țări. Eu zic că idea nu a fost rea.
Problema este că România nu avea oameni calificați pentru un astfel de proiect. Erau oameni entuziaști, dar nu erau pregătiți nici tehnic și nici nu aveau calități manageriale, marketing, negocieri. Au cumpărat ce era mai ieftin. Funcționează și tehnologia veche și cea de ultimul răgnet?
        - Păi dacă da, atunci o cumpărăm pe aia ieftină, vorba românului, “merge și așa”.
        Așa că, vestul a vândut tehnologie veche la români. Prostiile astea cum că vestul a găsit în România debușeu pentru tehnologii învechite e o teorie pentru cei care cad pradă teoriilor conspirației. In sistemul bazat pe economia de piață toți vor să vândă, dar tehnologiile noi erau mult mai scumpe și apoi trebuiau să vină tehnologii străini să lucreze cu românii până tehnologii români preluau controlul. Iar asta era nu-nu: costa mult și cei care veneau puteau vedea ce nu trebuia, sistemul nostru era închis.

Eu știu bine cum funcționa sistemul energetic, căci eram specialistul Ministerul MIMUEE (Ministerul Industriei de Mașini Unelte Electrice și Electronice) la anumite echipamente din centralele electrice.
Cum funcționau multe din acele centrale era de plâns (“sat fără câini” cum spunea bunica), în special Turceni, Anina, Rovinari.
Romania era decuplată de la sistemul energetic European pentru că centralele românești cădeau des și introduceau vârfuri instantanee de cerere de energie de la sistem și cădeau și centralele de la vecini, Ungaria și Yugoslavia, care ne-au decuplat. Romania a ajuns să funcționeze insular, din cauza asta cădea curentul în sate și orașe. Ca să mai aibă o gură de oxigen, românii furau la Porțile de Fier: deschideau vanele mai mult decât era convenția cu sârbii, dar sârbii făceau scandal degeaba. Dacă deschideau și ei vanele la fel, scădea apa așa mult încât nici unul dintre parteneri nu mai puteau folosi  hidrocentrala până ce apa ajungea din nou la un nivel acceptabil.
Problema cea mai mare era mentalitatea oamenilor. Sistemul în Romania se menținea doar prin cei care aveau ceva conștiință, care de fapt erau pedepsiți de sistem. Cine era prostul care să arate că știe să dreagă probleme? (Apropo: eu am fost unul dintre ei). Să fie trimis peste tot în țară cu săptămânile și să-și lase nevasta și copiii mici acasă singuri, căci “specialistul” nu era ajutat cu nimic, ci mai degrabă servit cu lozinci patriotarde, eventual amenințări. Dacă acei specialiști ar fi fost compensați cum se cuvenea s-ar fi creat un decalaj între oameni, care era împotriva principiilor comuniste. Așa că oamenii au învățat repede să facă pe proștii să nu fie hingheriți de sistem. Am avut colegi care apăsau pe butoane la întâmplare când mergeau în delagații, stricau și mai rău, și nu mai erau trimiși. Pentru asta erau răsplătiți, ajungeau șefi ca să facă și ei ceva.
Dar să revin la datoriile plătite cu mâncarea de la gura oamenilor, ceva mobilă, eventual haine și papuci la competiție cu vietnamezii și indonezienii (pe preț de nimic).

Datoria s-a plătit, după cum știu eu, pe la începutul lui 89.

De ce nu a început să fie căldură și mâncare după ce s-au plătit datoriile? Păi era nevoie de bani pentru retehnologizare. Așa că probabil mai erau 10-15 ani de răbdat foame și frig. Ȋncă o dată, vorbesc de românul obișnuit, căci potentații vremii aveau magazine speciale (așa funcționa egalitatea comunistă).
Știți gluma aia?
Elena și nea Nicu au văzut din mașină o coadă.
     - Ce-i aia? a îtrebat Nicolae
     - Coadă la carne, a zis Elena.
      - Nu avem carne?
    - Nu noi! Ei! a zis Elana ofuscată.
​
Să zicem că mai treceau și acei 10-15 ani și se retehnologiza economia. După aia mai trebuia o generație sau două să se schimbe mentalitatea oamenilor, deși nu cred că era vreun plan pentru asta, era împotriva principiului de bază. Răsplata mai mare pentru valoarea mai mare a muncii prestate ar fi creat decalaje, așa că salariile erau plătite după calificare, cel mai bun profesionist și cel mai prost cu aceeși calificare aveau același salar.

 Sistemul funcționa totuși, era ținut în pioneze de unele companii care funcționau bine sau acceptabil. “Merge și așa.”
Singura soluție? Ȋnlăturarea sistemului.

Eventual o să vin cu mai multe exemple clare pe care le știu, ca să demonstrez ce am spus mai sus, și anume că economia era falimentară. Mâine plec într-o excursie de 2-3 zile. Am timp să mă gândesc și să scriu la întoarcere, deși dacă m-aș lua după Freud nu are nici un rost căci “oamenii nu vor să știe adevărul, au nevoie de o fantezie fără de care nu pot trăi.” 

​Cât de importanți sunt papucii pentru mine ?
Eu fac în medie 7-8 km pe zi, două plimbări obligatorii, una de dimineață, cam o oră, altele după nevoi. Sunt și zile când fac 15 km, căci nu folosesc niciodată autobuzul sau tramvaiul.
Asta înseamnă către 2500 km pe an. Port acești papuci în jur de 4 luni pe an, și asta e cam 700 km. Ȋi am de 4 ani, asta înseamnă că am făcut cu ei peste 2000 km.
E clar?

​Mai jos sunt niște poze de la un traseu pe care l-am făcut acum câteva zile, înainte să ajungem la lacul Huron, cam 300 km nord de Toronto.

​Pe hartă zona din jurul orașului Toronto pare plată, dar natura a săpat de-a lungul văilor peisaje incredibile.

Ape curg peste tot, câteodată mă gândesc că e nedrept că aici e așa abundență din cauză precipitațiilor, iar în alte locuri e secetă. Natura are o vegetație luxuriantă.

Numărul de cascade e uimitor. Sunt peste tot.
Cascada Indiană (nu am înțeles de ce are așa nume)

​Cascada Jones

​De câțiva ani vreau să-mi schimb papucii cu care fac excursii, dar sunt așa confortabili că nu mă îndur. Au început să crape acum 2 ani. Zilele astea fiind frumos ne-am deplasat până la lacul Huron, cam 250 km nord de Toronto. Am ajuns acolo și am vrut să-i imortalizez cu o poză, stând pe un bolocvan în apă. Am avut o surpriză plăcută de cum a ieșit poza, cu umbra mea care se întindea spre SUA. 

​Lacul e mare, peste 59 mii km patratrați (cam un sfert cât Romania) și granița cu SUA e pe la mijloc (de fapt Canada are un pic mai mult de 60%).

​Ca să-mi mai salvez papucii i-am luat în mână și am mers prin apă, cam 2 km, până la un restaurant pe care l-am văzut pe Google.

Restaurantul arăta ca pe vremea lui Tudor Vladimirescu și serveau duar burgări cu cartofi prăjiți și varză înmuiată în ceva sos alb. Mie mi-a plăcut căci îmi era foame.
 

​Într-o zi, în urmă cu aproximativ o săptămână, am încărcat tot ce credeam că avem nevoie pentru o călătorie. Canada are atât de multe parcuri naționale încât nu a contat pe ce drum am mers și, din câte știu, fiecare parc național are cel puțin un lac, evident cu numărul de lacuri mai mari de trei kilometri pătrați fiind estimat la 31,752 de către Atlas Canada. Dintre acestea, 561 de lacuri au o suprafață mai mare de 100 km patrați.
​De vreme ce eu cultiv roșii pe balcon, le-am luat pe cele aproape coapte și le-am pus pe bordul mașinii pentru a se maturiza. 

​Ne-am îndreptat spre provincia Quebec.

​A fost o zi lungă pentru condus.
Ne-am oprit la Drummondville pentru a ne odihni și a lua prânzul la Baton Rouge. Chelnerul, Letitia, ne-a plăcut, mai ales efortul pe care l-am făcut să vorbim franceză (de fapt, vorbesc bine franceză, dar cu accent ardelenesc).
După ce am plătit, ea a spus:
- Arăți obosit. Unde mergi?
- Rimouski, am spus.
- Este un drum foaaaaaarte lung. Așteptă.
S-a întors cu o cafea și mi-a oferit-o gratuit.
Am ajuns la Parcul Național Bic, lângă Rimouski, pe estuarul Sf. Lawrence două zile mai târziu. Ne-au plăcut foarte mult locurile de parcare pe care le oferă pentru camping și chiar dacă nu avem un RV (avem Honda HR-V), am decis să stăm trei zile (2 nopți).

​Coborând scaunele din spate, am putut să ne facem un pat în care am intrat chiar bine. Aveam plase de țânțari la toate cele patru ferestre, așa că am avut mult aer proaspăt peste noapte.

Prima zi a fost ceata, care are farmecul ei.

​A doua zi a fost frumoasa. Mi-a plăcut un loc în golful Ha Ha, cu trandafiri sălbatici cât vezi cu ochii. Petalele dispăruseră, dar fructele erau mari, cu un diametru de 4-5 cm.

​Pe cealaltă parte a dealului se afla Golful Cochon. Din cauza refluxului, ne-am putut plimba până în locurile unde sunt insule în timpul fluxului.

​Era noroios, asă că m-am oprit pe o piatră.

​În câteva ocazii, am văzut căprioare.

Dar vremea nu a fost de partea noastră zilele următoare, pe suprafețe mari, așa că, am decis să ne întoarcem acasă.
 Am făcut o oprire la Kingston. Are un centru frumos și, cumva, vor să păstreze aroma unui oraș vechi; cel puțin autobuzul pe care l-am văzut era ca în filme vechi.

Cred că în concepția multor oameni este că băncile au bani, și pot să absoarbă pierderi, de exemplu de la o țară care nu mai vrea sau nu mai poate să-și plătească datoriile. Confuzia pleacă de la faptul că oamenii se gândesc că băncile sunt executivii care au venituri de milioane (salarii, dar mai ales bonusuri). E greșit. Mulți din ei nu au bani mulți în bancă ci îi investesc în proprietăți sau alte chestii.
Apropo: datoria SUA este peste 30 trilioane dolari, deținută în mare parte de instituții financiare din SUA. Agentul extern cu cea mai mare parte din datoria SUA este Japonia cu peste 1 trilion (1 trilion = o mie de miliarde)

​Banii băncii sunt banii celor care au conturi acolo, oameni obișnuiți. Cei mai mulți bani sunt investiți în diverse fonduri, și aici începe beleaua. Fondurile au un nume general, cum ar fi tehnologie, resurse, diverse bonduri, real estate… Nenorocirea este că datoriile țărilor sunt undeva răspândite în aceste fonduri, și cei care investesc nici nu știu ce conțin pachetele în care au investit. Ceea ce știe investitorul este factorul de risc, cu cât riscul e mai mare poți câștiga mai mult, dar la un dezastru economic, financiar, instabilitate mondială, pierzi mai mult. Agentul băncilor sau instituțiilor financiare e obligat să întrebe care e factorul de risc pe care omul îl dorește, și ce tip de fonduri vrea. Oamenii răspund dar nu înțeleg mare lucru din ce semnează.
Fac o notă aici: de ce riscă oamenii să investească? Răspuns: așa funcționează sistemul. Economia ca să se dezvolte are nevoie de bani, și toată lumea contribuiește. Banii lăsați la bancă se depreciază: băncile dau dobândă pe banii depuși, dar sub rata inflației, și în plus, pentru că acei bani sunt venit, se impozitează. In America de Nord aceste investiții se fac cel mai mult pe bază individuală. In Europa, unde pensiile sunt mai generoase, investițiile de unde sunt plătite pensiile (printre altele) sunt făcute de instituții guvernamentale.
 
Ce se întâmplă dacă o țară nu mai vrea să plătească datoriile? Acele fonduri ce conțin datoria scad dramatic, apoi ca un bulgăre de zăpadă ce merge la vale problema se amplifică și mulți oameni care au fodurile afectate își pierd banii. Mai rău, unele bănci sau instituții financiare pot falimenta și cei care aveau conturi acolo își  pierd economiile. Ȋn plus, multe datorii sunt la băncile din țările respective, și primii care ar suferi ar fi chiar cetățenii lor.
Guvernele din țările “bogate” vor trebui să-și salveze oamenii ce și-au pierdut banii, cu ajutor social sau alte forme. Cu alte cuvinte, datoria care nu este plătită de o țară, se respândește la buzunarele oamenilor de te miri unde în lumea asta mare, și la guvernele țărilor la care datoria se mărește prin cheltuielile suplimentare de care am amintit mai înainte.
Nici o țară nu o să fie lăsată să nu-și plătească datoriile, presiunile o să fie imense pentru programe de austeritate. Iar românii trebuie să-și amintească de timpurile când Ceaușescu a decis să plătească datoria țării și oamenii au răbdat de foame și frig (“să mai pună o haină pe ei” a zis Ceaușescu).
Mexicul a anunțat că nu-și va mai plăti datoriile pe la 1860-1870. Franța, UK și Spania (care aveau cea mai mare parte din datoria Mexicului) au intervenit militar ca să impună condiții ca să oblige Mexicul să plătească.
Exemplul recent este Grecia care a ajuns la scadență cu rambursarea de datorie și nu mai avea bani, și nici o instituție nu voia să o mai împrumute, știind situația. Unii cred că au fost iertați de datorie, dar nu e așa. Țări “bogate”, în special Germania, i-au dat banii împrumut ca să-și plătească scadențele, la dobânzi mai mici, cu condiția să ia măsuri dramatice de echilibrare a bugetului. Și grecii au trebuit să asculte, nivelul de trai a scăzut substanțial și-i acuzau pe nemți pentru asta. Au ieșit în stradă degeaba, au trebuit să urmeze programul impus. Acele bănci care i-au împrumutat pe greci cu dobânzi mici au pierdut prin faptul că nu i-au investit în ceva mai rentabil, și am văzut chiar și aici în Canada oameni furioși pe greci căci veniturile la fodurile lor au fost diminuate.
Alt exemplu este Mexicul (încă o dată), cred că în 1982. Au zis că nu mai plătesc datoria și au închis toate canalele de comunicație cu băncile. Băncile din Canada ce aveau in fonduri parte din datoria mexicană au ridicat dobânzile (ca să acopere deficitul și să nu dea faliment) la peste 20%. Au fost oameni care și-au pierdut casa din cauza asta. Până la urmă, mexicanii au deschis discuțiile cu creditorii și au plătit. Alfel presiunile economice și pârghiile celor care dețin datoria ar fi fost așa mari încât țara ar fi ajuns într-o debandadă totală, probabil război civil. Amintesc doar că un război civil (deh, tot în Mexic) la mijlocul sec XIX, a dus la dezlipirea Texasului de Mexic și alipirea la USA.
Așa că, atunci când aveți demagogi care spun la alegeri că fac și dreg, întrebați-i cu ce bani, căci dacă e pe bani împrumutați, datoria nu poate crește la infinit.
 

 Ce facem cu bătrânii?
 
Mai întâi o să spun cum sunt bătrânii priviți în Canada , unde locuiesc eu acum. Nu știu cât de mult intreresează publicul din Romania despre asta dar merită ca și introducere la ce vreau să spun.

​Sunt programe speciale pentru seniori (așa li se spune) în care sunt antrenați ca să nu se simtă izolați: convorbiri între ei la masa rotundă, jocuri de societate ca să-și mențină mintea activă (workopolis și altele) la diverse case unde sunt spații pentru ei. Merg pe gratis la cazinouri (autobuzele sunt plătite de cazinouri, chiar dacă e o excursie de 100 km). Acolo sunt mai mult de décor, căci aproape toți joacă la mașini unde pariurile au valori de cenți, și cred că cei mai mulți își fixează suma pe care o pot pierde. Dar sunt acolo să se distreaze: mai servesc o cafea sau o răcoritoare (pe gratis pentru toți), eventual plătesc un sandwich, și stau întrt-o atmosferă vivace.
Pensionarii sunt sursa principală pentru munca voluntară la tot ce se poate: simpozioane, festivaluri, săli de teatru (direcționarea publicului și informații). Tinerii pot să meargă la servici căci bunicii stau cu nepoții. Dacă bătrânii ar dispare, ar da faliment restaurante, case de odihnă, case de bătrâni,  croazierele (unde majoritatea pasagerilor sunt seniorii) și alte business-uri care acum nu-mi vin în minte.
Cu alte cuvinte bătrânii au un loc bine definit în societate și nu am auzit niciodată cuvinte amare împotriva lor.
Este adevărat că sunt în principal beneficiarii sistemului de sănătate și ajutor social, dar face parte din umanitatea societății cu care oamenii sunt obișnuiți, căci o să vină rândul la toți.
Niciunde pe unde am circulat în lume nu am auzit cuvinte așa grele împotriva bătrânilor ca în Romania. Mai este un factor care trebuie considerat. Ȋn cele mai multe țări din vest seniorii au acumulat ceva bani ca să cheltuiască, și asta ajută la mersul societății înainte (investiți în fonduri care ajută companiile, sau așa cum am amintit, cheltuiesc la restaurante, excursii…) dar în România acest segment e foarte mic, căci nu se putea acumula în comunism sau perioada de tranziție în care România încă se află. Idea că bătrânii sunt o povară este așa puternică încât mulți oameni cred orice bazaconie scornită de teoriile conspirației, cum că vaccinul anti-Covid e făcut să-i elimine pe bătrâni. Poate doar dacă acest vaccin ar fi fost făcut în Romania. Dar nu, fraților, acest vaccin a fost făcut în țările unde viața e respectată.
Respectul față de bătrâni e respectul față de sine, doar o societată bolnavă vede altfel.
 

 
Cei care cred că pensiile sunt mici în România ar trebui să citească acest articol.
Maximum cât poți primi pensie de la guvern în Canada este în jurul pragului de subzistență (numit de fapt prag de sărăcie, “poverty line”) pentru marea majoritate a populației. Pensii mai mari au politicienii sau salariații guvernului (adică după ce le-am plătit toată viața salariile din taxele noastre, continuăm și după ce ei ajung la pensie).
Pentru oamenii obișnuiți sistemul e făcut în așa fel încât indiferent de contribuție, tot acolo ajungi, în jur de pragul de subzistență, chiar dacă ai lucrat o viață întreagă și ai contribuit la maxim la planul de pensie numit CPP (Canada Pension Plan). Pentru cei care au contribuit mai puțin, sau nu au lucrat de loc (și nu au CPP), primesc așa numitul OAS  (Old Age Security). Iar dacă nu se ajunge la acel prag de sărăcie se mai adaugă un ajutor social numit GIS (Guaranteed Income Supplement). Acest calcul (anume cât OAS și GIS primește omul) se face în fiecare an bazat pe declarația de impozit.
Una peste alta, indiferent cât ai lucrat, tot în jur de pragul de sărăcie primești. Ba mai rău. Cei care au CPP sub pragul de subzistență, s-ar putea să nu mai primească nici un supliment dacă au alte venituri după pensie, și care depășesc un anume prag de câștig. Se ajunge la paradoxul că cineva care a lucrat 20 de ani (de exemplu) să primească pensie mai mică decât cineva care nu a lucrat de loc.
Deci, ca să ai o bătrânețe liniștită, trebuie să te asiguri că ai veniturile tale după pensionare. Cea mai obișnuită formă este pensia personală, numită RRSP (Registered Retirement Savings Plan), care sunt de fapt banii omului investiți în diverse fonduri (și care se impozitează când îi scoți, pentru că sunt scutiți de impozit la depunere). Cei care lucrează timp plin sunt ajutați de companiile unde lucrează, care contribuie cu un anume procent la planul personal de pensie. Sunt și alte forme de a avea un câștig suplimentar, dintre care cea mai folosită modalitate este cumpărarea de case sau apartamente pe care le închiriezi. Cea mai ușoară formă de venit suplimentar este dacă primești o moștenire, bani care nu se impozitează (deocamdată!).
Cei care au ajuns la pensie și au casă (sau apartament) cel puțin trăiesc în confortul casei lor și salvează la chirie. Chiriile sunt imense în orașele mari (In special Toronto și Vancouver). Pentru un apartament cu o cameră este peste 2000 dolari pe lună, iar pentru 2 dormitoare (în general ele au și 2 băi) este peste 3000. Menționez că proprietarul plătește întreținerea și taxa de proprietate, care sunt si ele ridicate, peste 1000 dolari pe lună în medie, deci venitul proprietarului e diferența (impozitată bineînțeles). Cine trăiește doar din pensie nu își poate permite așa chirie, stau înghesuiți mai mulți într-un apartament, ori la subsolul unei case, ori în orășele îndepărtate, iar norocoșii în clădiri sponsorizate de guvern (unde sunt liste de așteptări mari, și mori înainte să-ți vină rândul).
Pensia de la guvern o primești toată viața, fie că e 5 ani fie 40 după pensionare, și se indexează cu rata inflației. Dar și cu inflația asta, depinde pe cine întrebi, și au fost articole în ziare sugerând că guvernul nu folosește proporția corectă a indicatorilor luați în calcul. Pensia personală e o sumă finită, și când se termină treci pe programul celorlalți muritori de rând.
Deci, când ieși la pensie, musai să ai casă și bani puși deoparte (sau investiți). Altfel tragi targa pe uscat sau te întorci în țara de unde ai venit dacă ești emigrant, căci cu pensia primită din Canada se poate trăi acceptabil în multe țări.
Un exemplu (nu e bășcălie) : Banca CIBC aici în Toronto are 2 clădiri, una terminată și una în construcție, de o parte și de alta a căii ferate. Ca să le lege o să facă un parc suspendat peste calea ferată. Ei bine, CIBC trebuie să plătească orașului o taxă pentru folosirea aerului de deasupra căii ferate.
In poza de mai jos (luată cu telefonul de pe balconul meu) este clădirea CIBC existentă (cele 2 turnuri lipite), cealaltă nu se vede încă, e în construcție.

Pensiile sunt diferite de la țară la țară, și în mod sigur sistemul e diferit în Europa față de America de Nord.
Toate guvernele sunt îndatorate peste cap, și taie de unde pot, nu pot mări taxele care sunt deja o adevărată nenorocire.
O parte însemnată din cheltuielile guvernelor sunt dobânzile. Unii se întreabă ce se va întâmpla dacă o țară nu mai vrea să plătească datoriile?
Nici o țară nu o să îndrăznească așa ceva. Despre asta data viitoare.

​A doua și ultima oprire în Islanda a fost într-o altă localitate mică.
​Era ploaie, dar nu am vrut să ratăm plimbarea pe munte. Arborii păreau plantați de mâna omului.

Numele așazării nu mi-l amintesc. 
​

​S-a limpezit un pic când am ajuns sus.

​Așa cum am remarcat și de pe vapor, sunt foarte puțini arbori pe insulă, multe locuri nu au nimic.

Am regretat mult vizita care a fost anulată, la Reykjavik. Am primit banii înapoi pentru excursia ce am plătit-o să vedem geyzer-ele, automat ni s-a vărsat suma pe cartea de credit. Și ni s-a rambursat și partea noastră de contribuție la parcarea vaporului în port (care e destul de pipărată). Dar nu asta era problema noastră, am ratat ceva care chiar ne interesa.
 Pozele de mai jos le-am copiat de pe internet.

Am absolvit facultatea de Automatică în București, in 1980, și am luat repartiție la Electrotehnica.
 
Ȋn anul doi de stagiatură am ajuns specialist al Ministerului de Mașini-Unelte, Electrotehnică și Electronică pentru câteva instalții din centralele electrice (invertoare, redresoare, electrofiltre) și am văzut cât de ineficient era sistemul. Rezolvam probleme “de interes național” iar oficialitățile din centralele electrice se purtau cu mine de parcă eram un gândac, iar strădaniile mele erau trecute la “să facem totul pentru prosperitatea țării” fără nici un fel de compensare pentru orele suplimentare, iar atitudinea lor era cel mult nepăsare. Cum spunea bunica, acele centrale erau “ca un sat fără câini.”
 
Am păstrat la plecarea în Canada una din delegații, crezând că o să impresionez la interviuri arătând cât de specialist eram eu, delegațiile mele fiind semnate de miniștri. Nu a fost așa. Dimpotrivă. Și aveam senzația câteodată că interviatorul credea că sunt trimis în delegații de popi, caci “minister” în engleză este același cuvânt pentru oficial guvernamental (ministru) și oficial religios (popă).
Mai jos este una din delegațiile de care am pomenit.

Am emigrat în Canada în 1993, cu toată familia (soția și 2 copii), fără să am habar ce mă așteaptă. Începutul a fost cumplit. Am scris articole despre asta, pe care o să le menționez pentru cei interesați de ce se întâmplă cu cei care se aruncă în necunoscut.
​

Croaziera noastră a continuat din Norvegia către Islanda.
Trebuia să avem 4 vizite, dar în 3 dintre ele autoritățile portuare au refuzat să ne primească pentru că oceanul era furios și vasul s-ar fi izbit de doc. Mie nu mi s-a părut că apele erau periculoase, și cred că știu ce vorbesc. Am fost în 16 sau 17 croaziere și au fost câteva zile când marea a fost zbuciumată: ne rostogoleam din pat. Ca să putem dormi a trebuit să trag masa lângă pat ca să nu cad, iar soția a stat între mine și perete. Oricum, astfel de situații sunt foarte rare. Atât eu cât și nevasta nu avem probleme cu răul de mare, și 99% din timp nici măcar nu simțim că navigăm (asta nu înseamnă că suntem nesimțiți). Ei bine, marea în Islanda nu era nici pe departe așa de rea încât să justifice o astfel de măsură (după părerea mea). Oricum, Princess (linia de croazieră) a reușit să negocieze o oprire în alt fiord, așa că am avut 2 opriri.
Iar acea oprire neprevăzută a fost pe departe cea mai reușită zi din toată vacanța.

​Vremea a fost superbă. Iar mica localitate avea o natură în jur care ne-a entuziasmat.
Am fost surprins de căt de lipsită de păduri este insula. Insă avea șarmul ei. Cu zăpada care se topește tot timpul anului, cascadele curg de pe înălțimi aproape una lîngă alta, ca părul rărit al unui cap bătrân.

​Unii au luat autobuzul până la o cascadă mai mare. Noi am mers pe jos. Inițial am vrut să ne urcăm pe creastă și să ajungem acolo pe sus, apoi să coborâm la cascadă, dar am renunțat pe la jumătatea urcușului, nu ne mai țineau mușchii.

​
Ȋnainte de a ne întoarce la vapor am traversat “centrul” localității.